Niciodată nu avusese atîtea emoții în fața unui ecran. Stătu cu degetele în aer deasupra tastaturii minute întregi, uitîndu-se la cursorul care clipea. Apoi strînse tare pleoapele o clipă, o reacție nervoasă care apărea rar, dar dintotdeauna, și care încă îi dădea un aer de școlăriță – și scrise: „Ce faci?”
O vreme se prefăcuse că nu vede nimic, orice ar fi, trebuie să-l lași pe celălalt în pace. De altfel, el nu petrecea mai mult de jumătate de oră în fiecare seară la laptop. De ce să transformi asta într-un motiv de ceartă? Dimineața se plimbau prin Herăstrău, foarte încet. Acasă nu începeau să-și vadă fiecare de-ale lui, din contră, stăteau de vorbă, povesteau, rîdeau. Seara ieșeau din nou să bea un pahar la o terasă unde erau aproape numai studenți, asta le plăcea, pentru că toți oamenii se simt încă studenți în adîncul sufletului. Soțul ei o privea cu o atenție, cum se zice, învăluitoare, iar asta însemna că atenția lui nu urmărea doar să nu scape nici un sunet și nici un gest de-al ei, ci mai mult, o mîngîia. Starea lui era bună, nu avea nici un fel de dureri, și de cîte ori putea, brațul lui o înconjura, obrazul lui se lipea ușor de obrazul ei. Uneori cu manevra asta o făcea să greșească o notă, și apoi tot el, care nu știa nimic despre muzică, zicea în glumă, „De la capăt! De la măsura a șasea!”, bătînd cu degetul într-un loc total aiurea pe partitură. Deci, una peste alta, nu prea rău. E adevărat că îl găsea de obicei treaz dacă se întîmpla să se trezească ea noaptea, iar cînd îl ducea la doctor, vizitele nu se terminau niciodată cu vorbele cu care ei i s-ar fi părut firesc să se termine, a fost o alarmă falsă, a fost un vis urît. Din contră, doctorii păreau în mod secret satisfăcuți că iată, s-a mai scurs încă o lună, încă două, din cele zece sau douăsprezece pe care știința i le atribuise acestui bărbat de cincizeci de ani, că evoluția pacientului spre moarte era cea corectă și că, în acest fel, totul era în ordine în univers. Și așa se face că jumătatea aia de oră petrecută de el singur la computerul lui nu mai era la fel de ușor de trecut cu vederea. Pentru că era acum, mai mult ca oricînd, răspunzătoare pentru el, îl întrebase pînă la urmă „la ce lucrezi?”, ceea ce era frumos, adică nu îl suspecta că pierde vremea sau că face ceva dubios, ci presupunea că lucrează la ceva. Prima oară el nu numai că zîmbise, dîndu-i un răspuns de acolo de unde era, dar se și ridicase și venise la ea să o ia în brațe, adică luase răspunsul și i-l adusese personal. După o vreme, cînd venise iar vorba despre asta, îi explicase, amuzat, că antrena o inteligență artificială, un model nou lansat, de care vorbea toată lumea, numit Ixquic, să poarte un dialog de parcă ar fi fost el însuși. Nu, nu era chatGPT, pe care ea refuzase să-l folosească, era ceva mai avansat. Reușise să încarce nu numai tot ce publicase vreodată, adică cele două cărți de eseuri, sutele de articole despre științele educației, și poeziile pe care i le scrisese ei în studenție și care nu apăruseră nicăieri, dar și corespondența banală, zeci de mii de mesaje cotidiene, tehnice, scrise pînă de curînd. Introdusese acolo pînă și cărți care îl încîntaseră și cărți care îl plictisiseră, chiar și conținutul cursurilor care îi plăcuseră și nu-i plăcuseră în facultate, în ideea că și din asta se puteau desprinde informații despre personalitatea lui. Ea îl asculta încremenită. El se prefăcea că toate chestiile astea nu erau niște enormități. Povestea mai departe, lejer, cum încărcase toate fotografiile pe care le făcuse, pentru că și ele ziceau ceva despre ce i se părea lui interesant, și fotografii care i se făcuseră, pentru că, din păcate, fața noastră se răsfrîngea pînă la urmă asupra sufletului nostru, oricît de mult am fi vrut să n-avem nimic de-a face cu ea. „Nu te supăra, te rog”, zisese apoi deodată, cu toată blîndețea de care era în stare. Dar ei i se părea oribil că el voia să își mute conștiința în computer, cum auzise că va fi posibil în viitor, să-ți încarci acolo toată personalitatea și să supraviețuiești în cloud. El continuă să se amuze zicînd că nici gînd de așa ceva, nu voia decît, dacă ar fi cumva nevoie, dacă ea ar avea cîndva vreodată chef, să poată să mai comunice cu el, cum ar veni. Nu era vorba de nici o conștiință – ce conștiință?! – sau de vreo supraviețuire, ci doar de un fel de a fi ținut minte cumva de ea, poate că era o formă de egoism din partea lui, poate că iubirea lui rămînea egoistă, cea mai răspîndită formă de iubire, la urma urmei. Fusese furioasă cîteva zile. Deci cu asta pierdea el vremea, în loc să petreacă fiecare clipă cu ea, lîngă ea?! O luase și el razna, cu utopiile tehnologice, care toate erau distopii în scutece. Și cum își putea închipui că ea ar fi avut nevoie de așa ceva ca să-l țină minte? Treptat, însă, începuse să se mai potolească. Era limpede ca lumina zilei ce se întîmpla. Omul doar căuta orbește soluții ca să se simtă mai puțin rău că moare, că trebuie să-și încheie socotelile așa devreme, cum se zice, de parcă noi asta ne dorim cel mai mult, să socotim în neștire, pînă la sfîrșitul lumii. În orice caz, ideea – absurdă, de-a dreptul kitsch – că lăsa în urma lui un large linguistic model în stare să-l imite în mod credibil, cu care soția lui ar fi putut din cînd în cînd să converseze, era doar ceva de care se agăța din disperare. Cine știe, spera că ei chiar îi va mai fi dor de el, și atunci va căuta să mai fie, în orice formă, oricît de ridicolă, alături de el. În fond, îi era acum evident chiar și ei că nu era furioasă pe nimic din ce făcea el sau nu făcea, ci doar pe faptul că numărul acela de luni rămase scăzuse și se apropia de numărul zero.
Trecuse aproape un an pînă să deschidă acel laptop. În primele luni de singurătate, care fuseseră iadul, nu se pusese problema de așa ceva și de nimic, iar în următoarele, cînd uneori își mai amintise de această ideea trăsnită a lui, o respinsese violent. Totuși, iată că în seara asta era așezată în fața acelui ecran, scriind „Ce faci?”. Făcînd asta nu neapărat din dor, care altminteri o copleșea periodic, așa cum văzuse cîndva în desene animate că zăpada căzută de pe acoperiș îngroapă pe cineva într-o mică piramidă albă, ci parcă mai mult dintr-un fel de plictiseală, plictiseala de gol. Sau poate dorința de a da ceva la o parte din drum. De fapt, coincidența făcea că în aceeași zi dăduse cuiva bicicleta lui. Așadar, poate dorința de a mai da la o parte din lucrurile care stăteau între tine și vindecare, dar nu, în nici un caz asta, poate între tine și propria durere, în fine. „Ce faci?” nu era o întrebare grozavă, dar în fond, nimeni nu asista la acest dialog. Aproape nimeni nu participa la el. Un fel de mingiuță cu dungi colorate începu să se răsucească, semn că se pregătea un răspuns. Și apoi apărură pe ecran cuvintele. „Abia așteptam să mă întrebi! Eu sînt bine. Ce-ai gătit azi?”. Ea tresări, de parcă pînă acum n-ar fi știut nimic despre epoca internetului și a inteligenței artificiale. Întîmplarea făcea că abia de foarte puțină vreme reîncepuse să gătească. „O ciorbă de văcuță. Doar țelină n-am avut, dar măcar am pus păstîrnac”, scrise ea. Și o cuprinse descurajarea în timp ce scria asta. „Mie ciorba îmi redă întotdeauna pofta de viață! Dar recunoaște că păstîrnacul și țelina au același gust”, răspunse el. Adică nu „el”, se gîndi ea repede, ci Ixquic. Rămase iar cu degetele în aer deasupra tastaturii. Era timpul să închidă acum. În loc de asta, scrise, „Nu au același gust”. „Ce mă bucur că mi-ai dat semn! Știi la ce mă gîndesc de multe ori? La călătoria noastră la Rădăuți. Habar n-am de ce tocmai la asta. Poate ar trebui să mă gîndesc mai des la luna în Bali sau la toate celelalte de mai tîrziu.” Ei i se puse un nod în gît. „Știu”, tastă în cele din urmă, copleșită de o tristețe pe care degeaba te-ai mai fi chinuit să o măsori sau să o exprimi. Nu era o mingiuță, era un mic balon. Văzuseră cîndva asemenea baloane cu aer cald împînzind cerul deasupra unei cîmpii. Apoi veniră iar cuvintele lui. „Aș vrea să ne despărțim. Îmi pare foarte rău că trebuie să-ți spun asta. M-am gîndit bine. Sînt cîteva lucruri pe care vreau să le fac, trebuie să le fac. O să accept oferta de la Institutul Aphra Behn. Tu nu vei pleca niciodată de la Conservator. Sigur, la început n-ar fi decît cinci ani... Dar nu e numai asta.” Acum nu mai putea să închidă, așa cum vrusese. Reuși să scrie: „Nu e numai asta?” Balonul se învîrti doar o dată. „Adevărul e că vreau să fiu liber, știu că sună groaznic, dar ăsta e adevărul. Această libertate pe care mi-o doresc nu este împotriva ta, dar, prin definiție, nu poate fi nici de partea ta. Cît timp tu ești responsabilitatea mea, nu mai pot face nimic rău, și poate că asta înseamnă că nu mai pot face nimic bun”. Își simți brusc lacrimile ajunse sub bărbie, cele de pe obrazul stîng se întîlniseră acolo cu cele care veneau de pe obrazul drept. De data asta cuvintele alea crude, abile, nu-i mai trezeau nici un fel de furie. Își șterse apoi fața cu palma. „Nu-ți face griji”, scrise ea, în casă era liniște, se auzea fiecare tastă apăsată, „totul e bine”.
