Istorici sau nu, cititorii știu că multe dintre problemele noastre mari de azi sînt, în esența lor, probleme dintotdeauna. De la sedentarizare încoace, și indivizii, și societățile se dau cu capul cam de aceiași pereți. Rar are loc o revoluție, și prin ea intră de obicei în metabolismul omenirii cîte o soluție tehnologică nouă. Care, e la mintea cocoșului, vine cu propriile ei probleme. Așa a fost cu armele de foc și așa e, deja, cu inteligența artificială.
Din această categorie, a problemelor fundamental noi, pe care nu știi cu ce să le compari în istorie, este impactul smartphone-urilor (al ecranelor cu internet, în general) asupra a cîteva sute de milioane de copii și adolescenți. Asta e tema ultimei cărți a lui Jonathan Haidt, The Anxious Generation: How the Great Rewiring of Childhood Is Causing an Epidemic of Mental Illness, așadar Generația anxioasă: Cum marea reconfigurare a copilăriei cauzează o epidemie de boli mintale (tradusă între timp, cu un titlu modificat, și în română). Cartea pleacă de la exemplul generației Z (cei născuți aproximativ între 1995 și 2010), prima care a trecut prin pubertate cu smartphone-uri (așadar, din 2010 încolo), și care, tocmai din această cauză, spune Haidt, a devenit semnificativ mai anxioasă și mai depresivă. Notez mai jos cîteva gînduri pe marginea acestei cărți. Încep însă amintindu-mi de o proză scurtă a lui E. M. Forster, numită The Machine Stops (1909), despre o lume în care oamenii trăiesc sub pămînt, fiecare în camera lui, comunicînd prin mesaje, hrăniți, distrați și informați de o Mașină. Vizionarul scriitor londonez scrie acolo: „Oamenii nu se atingeau niciodată. Obiceiul căzuse în desuetudine, grație Mașinii.” Și mai spre final: „noi sîntem cei care murim... singurul lucru care trăiește este Mașina”.
Marea reconfigurare din titlul cărții este rezultatul unei schimbări esențiale, pe care Haidt o definește așa: copilăria bazată pe joacă a fost înlocuită de o copilărie bazată pe ecranul cu internet. Copiii nu se mai formează predominant în lumea/comunitatea reală, ci în cea virtuală. Cea din urmă, prin definiție, este decorporalizată; în ea nu înveți să citești chipurile și gesturile altora și, ca să zic așa, nu le locuiești realmente nici pe ale tale. O lume virtuală este privată și de bucuria simplă, de fond, pe care o dă relației noastre cu lumea o participare corporală rezonabilă. Angajamentul fizic, de la gestul banal la cel sacru sau eroic, este menit să fie, vrînd-nevrînd, regulatorul suprem pentru neurochimia noastră, cu alte cuvinte, trebuie să fie fundamentul oricărei stări de bine durabile. Ca aluatul fără de care nici o cremă n-o să te poată face să cîștigi vreun concurs de prăjituri. Ni s-a tot repetat că ești cu atît mai evoluat cu cît ești mai preocupat de spirit, nu de trup. Asta se aplică însă, atît cît se aplică, numai și numai unui om format, în nici un caz copiilor și adolescenților. Și chiar și în cazul adulților, globul metafizic al ramurilor și coroanei depinde integral de discul fizic al rădăcinilor.
Dincolo de decorporalizare, Haidt surprinde și o trăsătură a comunităților virtuale la care reflectăm mai puțin: acolo nu ești motivat, și cu atît mai puțin constrîns, să găsești soluții diplomatice. Partenerii de dialog sînt tranzitorii. În lumea reală, știi că vecinii, colegii de școală, frații și surorile, vor fi acolo, în coasta ta, orice ai face, multă vreme sau toată viața. Unfriend sau block nu există sau au costuri imense; acolo înveți așadar să gestionezi un conflict altfel decît ștergîndu-l pe celălalt cu guma.
Mai departe: copiii care devin prizonieri în lumea virtuală fac acolo, instinctiv, cele două lucruri pe care sînt condiționați prin evoluție să le facă în mediul în care se formează, indiferent care ar fi el. Adică, zice Haidt, încearcă să afle care este comportamentul general acceptat de societate și care sînt idolii care trebuie imitați. Dar comunitatea online nu are norme umane general acceptate (limitele ei sînt impuse tehnic, nu social), iar lipsa regulilor nu duce la eliberare, ci la anxietate. Cît despre idolii din online, ei sînt adesea influenceri „faimoși pentru că sînt faimoși”, nu în virtutea unor competențe reale. Situația este deci cea în care te vei orienta toată viața după o hartă pe care ți-o desenezi în timp ce halucinezi.
Probabil dorința cea mai mare a adolescenților este să fie populari, sau în orice caz acceptați de comunitatea lor (și, în corelație, groaza lor este să fie excluși). Ia naștere deci un paradox pe care Haidt îl formulează așa: cu cît un adolescent consumă mai mult social media, cu atît e mai singur, și cu cît ecranele cu internet îl conectează mai mult cu toată lumea, cu atît mai mult îl deconectează de oamenii din jurul lui.
În mai multe rînduri, psihologul american atrage atenția asupra faptului că orele nenumărate pe care adolescenții le alocă – pentru că vor, dar și din cauza presiunii grupului – pentru construcția și lustruirea propriei imagini online sînt de-a dreptul echivalentul unui job. Muncă grea fără salariu, din care ceea ce cîștigi este, în principal, senzația permanentă de insuficiență și inadecvare. De job măcar te mai rupi seara, dar azi jumătate din adolescenți sînt aproape permanent online sau cu mintea în online. Haidt observă că vulnerabilitățile psihologice ale fetelor sînt exploatate predominant de social media, iar ale băieților de jocurile video. Efectul cel mai toxic este însă asupra fetelor, la care utilizarea prelungită a Instagram, TikTok etc. crește considerabil, conform studiilor citate în carte, riscul de anxietate, depresie și autovătămare. Nu pot evalua cifrele din carte, dar e clar că adolescenta îngrijorată simte că iese mereu pierzătoare din comparația permanentă, nemiloasă, cu armata tuturor celorlalte care lucrează de zor, cu disperare, la propria imagine. Asta în timp ce propriile ei poze splendide dau probabil, cîndva, lovitura de grație unei alte adolescente singure care se întreabă îngrijorată dacă este suficient de frumoasă ca să fie ținută minte, invitată, urmărită pe platforma ei. Dacă îți întemeiezi viața pe obsesia poziției tale în grup – iar în adolescență asta e o obsesie inevitabilă – valul de succes, de călătorii și de perfecțiune (contrafăcută) al celorlalți va sfîrși întotdeauna prin a te îneca.
Am mai reținut studiile citate de Haidt conform cărora algoritmii din social media ajung rapid să te bombardeze, de îndată ce ai manifestat cel mai vag interes pentru frumusețe în general, sau pentru a mînca sănătos, cu rețete de slăbit. Haidt citează, de altfel, abundent literatura de specialitate și studiile care afirmă că social media reprezintă o cauză directă a creșterii anxietății și chiar autovătămării. Ziceam că nu am competența de a evalua dacă aceste studii reprezintă realmente consensul științific, așa că menționez aici, dacă vreți să echilibrați imaginea, o recenzie a cărții, scrise de Tobias Dienlin de la Universitatea din Viena și publicată în august 2024 în Journalism & Mass Communication Quarterly, cu bibliografie; se poate adăuga și articolul lui N. Johannes et al., „How should we investigate variation in the relation between social media and well-being?”, Meta-Psychology, 2024.8.
Dincolo de orice îndoială este că o cantitate uriașă din bugetul de timp al adolescenților este investită în aventurile lor în lumea virtuală, iar acest timp este luat, firește, de la experiențele formatoare din realitate. Nemaivorbind că ecranele cu internet fac toate formele de experiență care nu sînt bazate pe ecrane să pară, cînd te întorci la ele, mai insipide, după cum e incomparabil mai greu să te întorci la fructe, ca să nu mai vorbim de broccoli, dacă ești obișnuit cu zahăr rapid și arome flamboaiante. Acum vă rog să vă mai gîndiți la ceva – la oamenii sclipitori care inventează tehnologie medicală nouă sau care scriu scenariile filmelor geniale pe care le urmăriți cu sufletul la gură. Ei bine, oameni de același calibru sînt recrutați, pe bani foarte buni, să creeze app-uri care să maximizeze dependența utilizatorilor copii și adolescenți, maximizînd astfel timpul petrecut pe ele, și deci veniturile din publicitate. Acești adulți știu exact ce și cum să facă și recurg la toate cunoștințele omenirii de psihologie, de sociologie, de design, ca să facă smartphone-urile fascinante și să asigure difuziunea monstruoasă a copilăriei bazate pe ecrane cu internet.
Dar Haidt are dreptate să identifice și un factor secundar care a încurajat acest fenomen: percepția adulților, în creștere în ultimele trei decenii, că joaca afară, nesupravegheată, a copiilor este periculoasă. El corelează această percepție cu ceea ce sociologul Frank Furedi numea disoluția solidarității între adulți. Adică de dispariția încrederii fiecăruia dintre noi că, de-ar fi să fie nevoie, copilul nostru care se joacă afară de capul lui poate oricînd să ceară ajutor sau sfat unui domn de pe stradă, sau că un șofer care trece încetișor prin zonă, observînd ceva în neregulă, se va da imediat jos să întrebe, ce se întîmplă aici, copii? Din contră, tocmai de acest domn și de acest șofer ne temem noi cel mai mult. Percepția că afară = pericol a condus treptat la o dispariție reală a condițiilor de a te juca afară, a înșiși partenerilor de joacă, și, în orice caz, în SUA, a oricărui loc de joacă care să nu fie excesiv monitorizat și al cărui design să nu elimine maniacal orice risc infim de rănire. Aici Haidt invocă ideea de antifragilitate, propusă de matematicianul și filozoful Nicholas Taleb. Antifragilitatea este calitatea unui obiect sau a unui sistem care devin mai puternice doar dacă sînt supuse la stres. Un pahar lovit de marginea chiuvetei nu devine mai puternic; singura lui atitudine posibilă este să se spargă. Dar copacii au nevoie să fie expuși la vînturi ca să își întărească fibra lemnoasă și rădăcinile, și ceva similar se întîmplă cu sistemul imunitar. Copiii au nevoie de riscuri mici sau moderate, să cadă și să se julească, să se încaiere cu colegii de joacă și așa mai departe. Uimitor este, zice Haidt, că protejăm exagerat copiii în lumea reală, dar ne facem că nu știm cu ce se ocupă ei într-o lume mult mai periculoasă, lumea online.
Scurt și despre soluțiile propuse de psihologul american. Mai întîi, în continuarea a ceea ce tocmai spuneam, să te poți juca mai mult afară, chiar nesupravegheat, chiar și cu acele mici riscuri pentru genunchi și pentru orgolii. Apoi: în școală și în liceu telefoanele trebuie predate cînd ajungi și recuperate abia la sfîrșitul zilei. În fine: pe social media să nu-ți poți deschide un cont personal înainte de vîrsta de 16 ani. (E drept că platformele sociale ar trebui să fie obligate să verifice vîrsta copiilor, dar nu o vor face niciodată în mod serios, pentru că fiecare dintre ele se teme că dacă verifică prea strict această vîrstă, copiii-clienți refuzați vor fi preluați de o altă platformă care își face mai puține scrupule).
Autorul nostru nu-l menționează pe E. M. Forster, dar descoperă o altă mini-distopie, în proza scurtă Harrison Bergeron, a lui Kurt Vonnegut (1961). În această societate egalitaristă, oricui are o inteligență peste medie i se impune prin lege un handicap mental – un dispozitiv de bruiaj, purtat în ureche, care la fiecare douăzeci de secunde transmite un zgomot ascuțit ce pulverizează concentrarea, împiedicîndu-l astfel să profite „în mod necinstit” de superioritatea minții lui. Sînt de acord că e o metaforă care arată cît de bine a anticipat Vonnegut situația în care suprastimularea bezmetică asociată cu internetul și notificările social media face praf și pulbere resursele noastre de atenție. Aș zice însă că e ceva greșit în modelul acesta, și iată ce. El pare să sugereze că bruiajul acesta ne scade tuturor, în mod uniform, un procent din potențial; dar de fapt, – un paradox binecunoscut în antropologia sărăciei în general – costurile individuale sînt cu atît mai mari cu cît resursele sînt mai mici. Adică accesul descreierat la tot ce are internetul mai rău scade cel mai mult performanțele școlare, și bunăstarea psihologică, a celor care aveau deja performanțele cele mai modeste, familiile cele mai destrămate, personalitatea cea mai șubredă. Nu toată lumea încasează lovitura la fel, ci elitele o scot cît de cît la capăt, în vreme ce segmentele deja defavorizate suferă cel mai mult. Asta poate să sune pentru unii ca un scenariu de preferat, ca răul cel mai mic, dar este exact pe dos. Pentru că, după părerea mea, un criteriu esențial al succesului unei societăți este numărul de tragedii împedicate. Sigur că orice potențial uman nerealizat e un fel de dramă. Dar tragediile încep cu adevărat în partea de jos a clasamentului, acolo unde oameni care ar fi putut tinde spre o viață navigabilă în apropierea clasei de mijloc au scăderile cognitive cele mai mari, adesea asociate cu frustrări masive și cu vulnerabilitatea față de gîndirea extremistă.
