Amendamente la definiția frumuseții

Dacă ar trebui să înlocuiesc ultimele cîteva secole de studii de estetică cu o singură anecdotă antică, aș alege una despre pictorul Zeuxis, din clasicismul grec. Ni se spune despre el că, pentru a face un tablou pentru locuitorii din Agrigent, a cerut mai întîi să i se prezinte frumusețile locale –dezbrăcate – ”apoi a ales dintre ele cinci ca model, astfel încît pictura să redea ceea ce era cel mai frumos la fiecare dintre ele.”

Textul, din Pliniu cel Bătrîn (Istoria Naturală 35, 64; tr. Ioana Costa, 2004) e de completat cu ce spusese, cu un secol și jumătate mai înainte, Cicero însuși despre această întîmplare. Într-un mic tratat de retorică (De inventione), el plasează anecdota altundeva, în Crotona, dar tot într-o colonie grecească din Italia de azi. La cererea locuitorilor Crotonei, Zeuxis, plătit regește în calitate de expert al frumuseții feminine, o pictează pe Elena din Troia. De cele cinci modele are nevoie deoarece – lămurește Cicero – pentru Zeuxis, nici un individ așa cum este creat de natură nu atinge perfecțiunea fizică decît cel mult prin părți ale lui; Pliniu justificase metoda prin ”precizia exagerată” a pictorului. Explicații cam seci, care lasă un pic de loc pentru comentariile de mai jos – după cum au provocat nenumărate interpretări picturale, așa ca, de pildă, în fotografia aflată chiar la începutul articolului: D. Beccafumi, frescă, 1519 (toate operele de artă ilustrate aici îl reprezintă pe Zeuxis cu cele cinci modele)

Nu ni se spune explicit în cele două pasaje latinești dacă celebra pictură era un portret al Elenei sau un nud, iar alte surse mai timpurii, grecești, nu avem. Precizarea lui Pliniu legată de inspecția fetelor dezbrăcate sugerează că ar fi vorba de un nud. Cicero nu intră în detalii vestimentare, dar și acolo ideea pare să fie tot asta, deoarece, printr-un curios detur, atunci cînd Zeuxis le transmite că are nevoie de cîteva modele feminine, locuitorii din Crotona îi zic mai întîi, sigur, vino să vezi niște tineri din oraș care se antrenează la lupte, iar după ce corpurile lor sînt admirate îndeajuns, îi comunică pictorului că surorile acestor splendizi atleți sînt disponibile... În manuscrisele medievale care ilustrează scena, modelele sînt, evident, înfofolite și, după expresia chipului lor, participă la eveniment against their better judgement.

Foto: Anluminură dintr-o ediție a lui Cicero, De inventione, Ghent MS 10, pergament, sec. 15

Din primii ani ai secolului 16 însă, manuscrisele ilustrate încep să le arate pe modelele lui Zeuxis goale, așa ca în anluminura reprodusă mai jos:

Foto: Roman de la Rose (MS M.948, pergament, 1520)

Indiferent de țoale, teza provocatoare a anecdotei rămîne aceeași: că frumusețea ar fi, prin natura ei, compozită și construibilă.

Mulți nu sînt de acord. Pe Bernini îl enerva la anecdota asta naivitatea unei viziuni despre frumusețe ca bricolaj. Și, într-adevăr, oricine își dă seama că ochii altminteri frumoși ai uneia, imenși, nu vor merge cu nasul, și el altminteri frumos, foarte fin desenat, al alteia. Frumusețea statuară și frumusețea de giuvaier nu au, formal, nimic în comun. Dar Zeuxis nu avea cum să fi fost unul din cei mai apreciați pictori ai antichității și să nu fi înțeles asta. Pictorul nostru putea să fi avut în minte un anumit tip de frumusețe, fie ea mai planturoasă sau mai gracilă sau altcum, și să o urmărească, în selecția modelelor, cu încăpățînarea rece fără de care talentul unui artist se poate duce ușor pe apa sîmbetei. Protestul facil împotriva unei creații de tip frankensteinian nu e așadar o pistă foarte productivă de analiză.

Lectura în cheie politică (în sens foarte larg) a anecdotei pare să se îndepărteze de miza estetică care mă interesează aici, deși în realitate multe teorii ale frumosului nu sînt inocente politic. Așa, pe de-o parte, scena în care Zeuxis evaluează corpurile femeilor, ca fructele pe o tarabă, pentru a vedea ce ia și ce nu pentru scopurile lui, ne crispează prin reificarea și mercificarea (eng. commodification) trupului feminin. Văzul, aici, e deja o formă de control. Ca să nu mai vorbim că, după cum ne spune Cicero, femeile fuseseră convocate în fața lui prin decret! (Paradoxul este însă că scena e în același timp și un omagiu incontestabil adus frumuseții feminine: numele modelelor sînt consemnate de istorici, iar pictura, produsă pe cheltuială publică, urmează să fie expusă în templul Herei...). Pe de alta, cum s-a observat, pictura franceză și britanică de la mijlocul secolui 19 redă episodul într-o manieră colonialistă, cu Zeuxis examinînd, pentru prima oară, – așa, de pildă, la V-L. Mottez, mai jos – cinci femei cu fizionomii și nuanțe ale pielii diferite. Ele descriu, de fapt, cum sugerează o cercetătoare, diversitatea etnică a unui imperiu exploatat. Cum ai putea totuși să confecționezi un portret suprem cu trăsături în același timp asiatice, africane și europene? Iată cele cinci fețe ale modernității de care vorbea Matei Călinescu – din care una este identificată de el chiar cu kitsch-ul – , reunite într-una singură, pictată de Zeuxis, care numai o frumusețe clasică n-ar fi putut fi. Poate mai degrabă una din cele cinci Domnișoare din Avignon…

Foto: V.-L. Mottez, ulei pe pînză, 1859

Dincolo de politică, la Winckelmann episodul începe să fie văzut și într-o paradigmă melioristă, în care artistul, aidoma unui grădinar, lucrează asupra naturii, selectează și promovează caracteristici dezirabile pentru a obține un produs superior – un tip de analiză nu prea fericită, cu tentă eugenică. Dezbaterea poate continua. Dar aș vrea să fac acum și două observații personale, fără nici un fundament filosofic. Prima este că episodul pe care ni-l transmit Cicero și Pliniu respiră o obsesie nesănătoasă, în orice caz tehnicistă, pentru ingredientul estetic, cu această abordare aproape fetișizantă a „părților reușite” ale corpului sau feței. O asemenea abordare uită nu numai că există ceva numit armonie, dar și de rolul esențial al imperfecțiunii în frumusețe. Și mai uită ceva: că frumusețea va salva poate lumea, dar farmecul a salvat-o deja.

A doua perspectivă pe care aș propune-o este că ceea ce face Zeuxis, recurgînd la modele multiple pentru portretul Elenei din Troia, este de fapt să evite confruntarea cu frumusețea. Pretinzînd că o caută cu tot dinadinsul, dar că nu o poate găsi în bietele pămîntence, drăguțe ce-i drept, dar nici una, luată separat, îndeajuns de aproape de ideal, el are o atitudine de birocrat al absolutului, care amînă sau anulează revelația. Refuzul lui de a se afla față în față cu frumusețea, este, la urma urmei, refuzul unui angajament moral față de ea. E. C. Mansfield, care a analizat episodul, crede că aici Zeuxis ar prezenta și el simptome ale anxietății artistice pe care o știm de la Platon, și că ezitînd să reproducă un singur model, el încearcă să nu cadă într-o eroare de tip mimesis. Zeuxis mi se pare însă că seamănă mai degrabă aici cu cineva care umblă de dimineața pînă seara căutînd roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet, și promițînd în dreapta și în stînga că într-o zi, cînd va avea în sfîrșit toate culorile necesare, în gradul de puritate necesar, le va amesteca într-un fel numai de el știut și va inventa lumina soarelui.

Foto: N. Monsiau, ulei pe pînză, 1797.

Mai apare mai tîrziu în literatura greco-romană încă un pasaj direct legat de episodul discutat azi. Într-un dialog al lui Lucian (Eikones) ni se prezintă – fără aluzie la biografia lui Zeuxis – posibilitatea de a combina între ele cele mai frumoase statui și picturi ale antichității pentru a obține portretul ideal. Sub acest pretext, devenim martorii unui mic tur de forță prin care Lucian, sau personajul lui, își dă cu părerea de la care statuie trebuie luate mîinile, de la care gîtul, de la care culoarea părului, a buzelor sau a hainelor (căci statuile erau, cum se știe, pictate) și așa mai departe. Lucian pare să înțeleagă totuși problemele pe care le ridică un asemenea procedeu, pentru că la sfîrșit are o ezitare și se întreabă dacă „grația” va putea fi totuși replicată în contextul acesta al – ca să-i spun așa – liniei de asamblaj artistic. Așa că, încă înainte de a construi frumusețea ultimă din țăndări de capodopere, autorul ne previne că procedeul este legitim, deoarece – și aici urmează un raționament cu totul neașteptat – se pot foarte bine pune laolaltă mici părți perfecte din corpuri imperfecte, atîta timp cît cea care o face este Elocința! În felul ăsta. el omagiază bineînțeles genul literar al descrierilor dramatizate de opere de artă vizuală, genul ecfrastic, în care excela. Dar observația lui ridică o problemă a esteticii care mi se pare fundamentală: în ce măsură între noi și realitatea (artistică) percepută prin simțuri există de fapt o interfață de cuvinte. Ceea ce face Zeuxis, de fapt, prin această compartimentare a frumuseții, devine atunci o pledoarie nu estetică, ci lingvistică, pentru capacitatea gîndirii de a recompune – cum altfel dacă nu în cuvinte – frumusețea supremă a lumii din fragmentele ei.