Strămoșii din vulcan

Bunurile produse în masă, caracteristice societății tehnologice de azi, spun despre noi adevăruri sau minciuni? Un răspuns vine dintr-un loc foarte neașteptat – din studiul mișcărilor religioase moderne din Pacificul de Sud. E vorba de așa numitele cargo cults, tipice micii galaxii de insule ale Melaneziei, la răsărit de Indonezia și de Australia. Societățile de aici erau practic în epoca de piatră cînd, cel tîrziu din ultimul sfert al secolului 19, marile puteri și-au împărțit practic între ele aceste teritorii. Pentru localnici, pauperizați, înregimentați și evanghelizați cu forța, au început decenii la rînd de contact răvășitor, atît economic, cît și simbolic, cu noii stăpîni coloniali și cu soldații, mai ales cei americani și japonezi.

Se citează mereu o formulă a unui cercetător occidental, după care contribuția europenilor la lumea băștinașilor a constat în ”poliție, gonoree și creștinism”. Aici mă interesează însă cum au răspuns localnicii la această criză cognitivă, morală și emoțională declanșată în societatea lor. În fond, criza venea din ciocnirea între, pe de-o parte, furia împotriva celor care le luaseră libertatea și drepturile și, pe de alta, admirația față de cultura materială a acelorași ființe. Bunurile lor, de la chibrituri și lanterne la vapoare și avioane, erau pentru băștinași de domeniul miraculosului sau monstruosului. Ele au fost catalizatorul principal al răspunsului de care vorbeam, adică al unui cargo cult – un tip de religie care e simultan o mișcare socio-politică, așa cum religia devine nu rareori în momente de convulsie istorică.

Cargo cults sînt atestate din anii imediat dinaintea Primului Război Mondial (deși au ca substrat mișcări milenariste locale cu jumătate de secol mai vechi) și pînă în anii de imediat după Al Doilea Război. Aș zice că ele sînt o rezolvare rațională a acestei tensiuni la care este supusă societatea tradițională, incapabilă altminteri de a găsi orice model explicativ pentru tehnologia omului alb și pentru consecințele ei. O să prezint aici această rezolvare, folosind ca surse în principal rapoartele asupra mișcărilor melaneziene, sintetizate într-o monografie a lui Peter Worsley. Voi obține astfel mai întîi un fel de portret robot al uneia din mișcările de acest tip în anii 1930, vremea maximei lor răspîndiri în Noua Guinee, Vanuatu, Noua Caledonie, insulele Fiji sau insulele Solomon.

Societățile melaneziene par să fi tras o concluzie comună: există o mare discrepanță între omul alb și tehnologia lui. Albii nu muncesc pentru bunurile lor, nu sînt văzuți construindu-le. Cînd se strică un utilaj, ei îl pun pe vapor și așteaptă să le fie adus unul nou. Artefactele lor sînt produse – evident, prin magie – undeva departe; și cine altcineva, spun profeții locali, le-ar putea produce și expedia din acel tărîm dacă nu înșiși strămoșii melanezienilor? Aceștia vor trimite în cele din urmă urmașilor lor cargo care nu va mai fi interceptat de albi, iar odată cu acel mare vapor va sosi și raiul pe pămînt. În viziuni, abundența acestor mărfuri e similară celei a echipamentelor și proviziilor armatei din vremea debarcărilor pe plaje, de pildă la Guadalcanal, în insulele Solomon, 7 august 1942 (foto la începutul articolului). Mecanismul mental al acestor viziuni precede însă asemenea episoade concrete. Pentru primirea viitorului cargou se construiesc imitații de docuri, respectiv, în cazul sosirii prin avion, piste de aterizare și simulacre de turnuri de control.

Ce vor aduce strămoșii? Frecvent menționate sînt puștile, chiar dacă numai unele culte postulează că scopul lor este ca poliția și misionarii să fie atacați și albii în general alungați prin violență. Împreună cu ele sosesc și o sumedenie de mărfuri care nu sînt artefacte propriu-zise: făină, orez, tutun. Dar trebuie observat că fascinant e și modul curios și baroc în care ele sînt ambalate în carton, tinichea sau scîndurele, toate inscripționate, așadar resemantizate ca produs al omului, nu al naturii. Conserva de carne duce lucrurile și mai departe, fiind de-a dreptul o mică mașinărie. Urmează lumea obiectelor familiare, vasalii noștri (aproape) dintotdeauna: pînza de bumbac cu imprimeuri, oglinzi, șosete, vopsea roșie etc. Nu toate sînt mai frumoase sau mai utile decît cele pe care le puteau produce singuri localnicii, însă ele încorporează promisiunea unei metamorfoze. Li se adaugă uneltele – bricege, cuțite, topoare – obiecte de rang superior, mici feudali la rîndul lor, care creează ele însele obiecte în mîinile unui senior priceput. Dintre dispozitive nu găsesc citate decît lanternele și automobilele. E interesant că nu există și categorii intermediare între ele, dovadă că nu e vorba aici de o gamă completă de nevoi practice, ci de nevoi simbolice. În fine, în diferite manifeste religioase mai apar două categorii de obiecte cu totul speciale. Mai întîi, strămoșii vor trimite monede, care țin de tehnologia proteică a potențialului; cu ele nu faci nimic în forma lor înghețată, doar le transformi. Apoi, un obiect straniu și minunat, doldora de tehnologii diverse deși nu are nimic mecanic el însuși: cartea. În mai mare măsură decît toate celelalte bogății aduse de vapor, cărțile înseamnă însă altceva pentru localnici decît pentru coloniști. Cartea în Melanezia anilor 1920 sau 30 e un superb obiect inutil, care ține de tehnologia ritualului. E drept că există un cargo cult în care se spune că după venirea cargoului, localnicii vor învăța cu o ușurință paradisiacă olandeza, engleza și chineza.

(Foto: Papua Noua Guinee, băștinași așteptînd cargo lîngă un model de avion și „turn de control” în munții de deasupra capitalei Port Moresby, aprox. 1961.)

În așteptarea avionului sau a vaporului cu bunurile promise, se construiesc zeci de depozite, unele ele însele în formă de avion. Se ridică stații de telegrafie cu cilindrii de bambus, prăjini folosite pentru steaguri coloniale și cabluri din liane (imitîndu-le probabil pe cele ale Anglo-Persian Oil Company), cu care se trimit mesaje vaporului și strămoșilor. Apar și tabere militare false, un fel de sate ale lui Potemkin americane, lîngă care leaderii organizează instrucția recruților cu puști de lemn și „spitale” cu personal care joacă serios pe doctorii și asistentele. Leaderii locali cer ca multe obiecte tradiționale să fie distruse și tabuurile tradiționale încălcate, deoarece, la sosirea cargoului, negrii vor deveni albi și albii vor deveni negri (uneori în corelație cu alte repolarizări ale naturii: animalele din mare vor trăi pe uscat și invers). Se recomandă purtarea hainelor europene, se țin cărți în mînă ca și cum ar fi citite, se pun flori în glastră. Nu e o imitație servilă a stăpînilor, ci se începe de fapt asumarea personalității adevărate, în sfîrșit relevate: localnicii erau, de fapt, conform profeților, adevărații europeni. Munca pe plantații trebuie să fie abandonată și orice bani europeni trebuie cheltuiți rapid și eliminați din economie (sau înlocuiți cu bani cu o nucă de cocos ștampilată pe ei).

Fiecare cult de tip cargo are totuși detaliile lui specifice și personalitatea lui. Mișcarea eroului legendar John Frum (din 1940 pînă azi), din insula Tanna (Vanuatu), cerea de pildă renunțarea la obiceiurile tradiționale, cum ziceam mai sus, dar și reluarea acelor obiceiuri care fuseseră interzise de misionari, care primiseră astfel, înțelegem, suprema formă de validare.

(Foto: paradă contemporană pe insula Tanna, parte a cultului lui John Frum).

O să mai punctez cîteva asemenea amănunte, și anume de pe cea mai interesantă insulă din lume care este, pentru antropologi, Noua Guinee. În cultul numit în literatura de specialitate Vailala Madness (atestat în 1919-1931), se proorocește că un avion va aduce cargoul, și asta deși avioanele nu fuseseră încă văzute la acea dată deasupra insulei. Se dovedește apoi însă că în proprietatea inițiatorului mișcării ajunsese, cine știe cum, – și probabil necitit – un roman de consum al vremii, numit Love and the Aeroplane. (Aviz celor care fac designul copertelor: ele pot influența doctrina religioasă.) Printre miracolele asociate cu această mișcare se povestește că în acei ani se puteau vedea pe plajă urmele roților de bicicletă ale strămoșilor care se întorceau. În districtul Madang, o mișcare de prin anii 1937-39 anunță că strămoșii confecționează bunurile respective într-un vulcan.

(Foto: vulcanul Yasur, important în cultul lui John Frum).

Pe coasta de S-E, un cult din anii 1940-41, condus, în mod excepțional, de o tînără fată, Filo, precizează că cei care vor continua munca în grădini și creșterea porcilor vor fi transformați în buruieni sau cazuari. Din cer vor cădea alături de obiectele obișnuite, prezentate mai sus, și batiste și carnete de șofer de camion. În provincia Eastern Highlands se construiesc colibe speciale umplute cu bunuri europene reprezentate prin mici machete de lemn și piatră, menite să urgenteze venirea cargoului. Uneori se încep chiar săpături în căutarea bunurilor din cargo, livrate poate deja de strămoși în această manieră discretă. În fine, în partea vestică a insulei, azi indoneziană, un mit mult mai vechi despre bătrînul Mansren devine o religie puternică în anii ’30. Interesant în acest caz este că pe vasul încărcat vor veni nu doar produsele tipice, dar și, obiect suprem, piatra filozofală a tuturor artefactelor: o fabrică. De la șosete la fabrici, toate acestea sînt văzute ca recipiente ale sufletului omului alb, secretul său existențial. Mai apoi, în anii ’40, noii leaderi ai mișcării (care își aleg supranume de o fascinantă libertate de gîndire: Mansren Allah, Mansren Jesus, Guru etc.) precizează că va fi vorba de o fabrică de avioane de luptă.

E foarte ușor să faci o prezentare ridiculizantă acestor religii ale cargoului, și asta se întîmplă adesea în articolele de popularizare. Ele descriu de obicei aceste comportamente în termeni de sărăcie cu duhul și isterie a lăcomiei: sălbaticul, adică, îl maimuțărea pe omul civilizat, sperînd să îi cadă din cer conserve. Parțial e și vina surselor noastre, care sînt aproape exclusiv rapoartele administrației coloniale sau ale misionarilor, pline deci de observații malițioase, iar nu mărturiile credincioșilor. În realitate, cargo cults sînt rezolvări ingenioase, cu mijloacele avute la dispoziție, a două probleme mari ale băștinașilor confruntați cu o superputere: ”cum e posibil ca deodată să nu mai înțeleg lumea în care trăiesc” și ”ce să fac cînd îl urăsc pe cuceritor, dar aș vrea să fiu ca el”. Aceste mișcări religioase au și o componentă proto-naționalistă puternică, orientată împotriva dominației politice a europenilor, dar care revendică totuși pentru sine expresia materială a civilizației lor. Așa cum se poate crede că, dacă mănînci, să zicem, inima ursului, devii puternic ca ursul, așa și achiziția de către melanezian a bunurilor materiale ale europeanului e o reglare de conturi ontologică între cei doi, și poate duce chiar la o identificare. Nu numai pentru că topoarele de fier ale noilor stăpîni sînt mai eficiente decît cele de piatră, și nici măcar pentru că orice tehnologie nouă dă o anumită formă de dependență care face ca întoarcerea de la o generație nouă de unelte la cea veche să fie imposibilă. În primul rînd, religiile din Melanezia par a spune că obiectele albilor, odată însușite (și devenite, retrospectiv, dintotdeauna ale băștinașilor), vor efectua o transmutație a personalității și a destinului. Întrebarea gravă pusă de melanezieni rămîne cea cunoscută pe atîtea alte linii de falie între civilizații: cum poate fi „bună” tehnologia unor oameni „răi”?