De ce tace prietenul meu

M-am gîndit mult timp, reflex, că prietenii mei sînt acei oameni cu care ”discut despre orice”, o definiție destul de idealistă, culeasă de undeva și dusă cu mine. Dar acum nu mai sînt deloc sigur că fac asta cu prietenii mei. Asta deși ei îmi sînt la fel de apropiați, mai exact, mult mai apropiați, pentru că orice an în plus peste o prietenie, fără ca ea să se destrame, îi crește valoarea exponențial. La fel ca în povestea în care regele apucă să promită că va dubla boabele de grîu pentru fiecare pătrățică a tablei de șah, a avea un prieten devine, după cîteva decenii, un noroc pe care nici măcar nu-l mai poți calcula.

Vreau deci să notez cîteva lucruri care nu sînt în regulă cu stereotipul – altminteri cît se poate de bine intenționat – al acestor discuții fără limite. Le înșir mai jos doar ca să mi le clarific mie.

1. A vorbi despre orice pare înrudit cu flecăreala. Dar între prieteni nu există așa ceva. Flecăreala omoară timpul și, prin asta, omoară omul. Prietenii pot vorbi despre cîte-n lună și-n stele, dar nu pot flecări. Deoarece simpla prezență a unui prieten crește automat intensitatea vieții tale și calitatea propriei minți. Fără să faci nici un efort, începi să vezi, în beneficiul prietenului tău, căruia urmează să-i povestești, mai pătrunzător ca oricînd. Vorbești fără nici o pretenție despre ce s-a întîmplat la supermarket, pe stradă și în social media, adică despre fleacurile care într-adevăr alcătuiesc viața noastră, dar faci din ele o enciclopedie a umanității. De-asta abia așteptăm să apară prietenul nostru, încărcat de cele mai frumoase povești despre ce s-a mai petrecut în tramvai, și știi că vei muri de rîs ascultîndu-l, pentru că el face din tramvaiul ăla universul într-o coajă de nucă (pe șine de chibrituri).

(foto: M. Riboud, Beijing, 1957)

2. A vorbi despre orice sugerează că, pentru că se cunosc de atîta amar de vreme, unul poate să-i spună celuilalt direct, de cîte ori se văd, ia ascultă, tu cînd faci un copil? tu nu te lași de fumat? tu de ce divorțezi? De fapt, cu cît ai mai multe drepturi asupra unui prieten, cu atît ai mai multe obligații. Discreția e una dintre ele, o „discreție curioasă”, dacă pot să zic așa, oricînd permeabilă, dar totuși discreție. Prietenia este, pînă la urmă, un drept suprem care nu se exercită. Forța ei stă în această potențialitate care nu se cere materializată. Știi că îți poți permite să-l trezești pe om din somn la trei noaptea și să-i spui, vino, am nevoie de tine. Dar ai făcut-o vreodată? Nu. Dușmanii și prietenii au acest lucru paradoxal în comun: faci toate eforturile ca să nu trebuiască să apelezi la ei. (Cred că se înțelege ce vreau să spun. Bineînțeles că nu trebuie să cădem în trufia de a nu apela la prietenii noștri. Și nici măcar în greșeala de a nu apela la ei în sensul cel mai tehnic: să-l sunăm deci chiar azi, chiar acum, pe un prieten cu care n-am mai vorbit de mult.)

3. A vorbi despre orice mai sugerează și că, așa cum nu există (chipurile) opreliști în a analiza pe toate părțile viața celuilalt, că doar sîntem amici vechi, nu există nici motive să nu-l obligi să contemple în permanență mecanismul stricat al personalității sau destinului tău. Ești liber adică să-l inviți pe om în casă, să-l așezi pe un scaun și să începi, de exemplu, să-ți mărturisești cu delicii lașitățile și răutățile tale de peste zi. Există, desigur, și faza asta a spovedaniei într-o prietenie, dar spovedania trebuie să aibă loc suficient de rar, ca să nu se demonetizeze. De altfel, e ciudat, dar avem o imagine de apărat chiar și în fața oamenilor cu care sîntem prieteni dintotdeauna. Nu am spune o minciună dacă am fi întrebați direct, dar nici nu mai ținem morțiș să ne autoincriminăm în ochii lor din proprie inițiativă. Sinceritatea este, bineînțeles, un cadou suprem pentru celălalt, și e normal ca o prietenie să se consolideze printr-un schimb de secrete, cîndva la începutul ei. Schimbul permanent și programatic de secrete riscă totuși să devină exhibiționism. Mai important, prietenul tău e un om întreg, nu doar un furnizor de servicii de psihologie, și nici cineva care îți stă mereu la dispoziție ca să te încredințeze că ai procedat bine. Sau că ai procedat greșit, dar ai avut, ehei, prea destule circumstanțe atenuante. Da, văicăreala e dulce, mai ales pentru bărbați, dar prietenul nostru nu lucrează la un hotline unde să căutăm consolare 8 ore pe zi.

(foto: H. Cartier-Bresson, Mostar, Bosnia si Herțegovina, 1965)

4. A vorbi despre orice mai lasă să se înțeleagă, în fine, că se vorbește pur și simplu tot timpul – pe teme mai solemne sau mai frivole, dar tot timpul. Or, nu știu ce zic tratatele groase de comunicare interpersonală, dar e clar că între prieteni această comunicare poate fi și o tăcere. Și uneori nimic nu e mai confortabil decît acea tăcere. Aproape că s-ar putea zice că prietenul nu e cel cu care poți discuta orice, ci cel cu care poți să taci oricînd – fără ca vreodată tăcerea să fie stînjenitoare. (Îmi dau seama că astea sînt lucruri știute prea bine, dar cititorul, prietenos, mă va ierta). Sigur că, în ultimii ani, am putut petrece tot mai puțin timp cu prietenii, iar în consecință cînd totuși ne-am întîlnit, n-a mai fost timp de tăcut. Timpul împreună e bucurie și bucuria te face să rîzi și te împinge să deșerți sacul, nu să amuțești. Dar o prietenie este în fond acea relație între doi oameni în care fiecare ar prefera, de fapt, să tacă și să-l asculte pe celălalt, nu să-i vorbească. Iar din această preferință bilaterală pentru tăcere decurge faptul paradoxal că ambele părți vorbesc mai mult decît ar face-o cu oricine altcineva.

(foto: M. Riboud, Hanoi, 1969)

Prietenia este cea mai durabilă ofertă de intimitate – o extindere, prin cuvinte, a spațiului nostru personal. Acest spațiu este în mod obișnuit ceva strict individual, o pătrățică în fața fiecăruia dintre noi, atribuită nouă odată pentru totdeauna, iar nu ceva ale cărui limite le desenăm noi înșine după chef. Dar iată că doi oameni cad de acord că grădinile lor nu au de ce să fie despărțite printr-un gard. Asta nu înseamnă că vandalismul e îngăduit în noul teritoriu, și nici că acestă extindere excepțională este o formă de colonialism. Comparația prieteniei cu o grădină e poate banală, dar nu întîmplătoare; și paradisul este, etimologic, o grădină. Și atenție, ce se vorbește acolo poate deveni text sacru…