Casa pe patru roți

Numele de „mașină” dat automobilului în limba română clarifică instantaneu care este pentru noi dispozitivul mecanic suprem. Aici influența e, poate, italiană, pentru că în alte limbi echivalentul cuvîntului generic „mașină” nu desemnează musai un automobil; Auto al germanilor (și auto din unele țări sud-americane) asociază și el în mod privilegiat tehnologia și mașina, dar nu e deloc singurul cuvînt pentru ea. În engleză the machine și atît se referă de obicei la computer, în franceză la machine e, cel mult, locomotiva. Nu duc discuția asta mai departe pentru că psihologia limbilor, ca să zic așa, e o pseudoștiință în care risc să găsesc doar ceea ce vreau să găsesc. Un lucru rămîne: la noi, cînd zici „mașină”, un cuvînt care ar putea desemna o mie de tehnologii diferite, nu mai ai explicații de dat. Nu poate fi decît chestia aia cu patru roți și volan, care e pedeapsa noastră preferată.

Cîteva idei acum despre mașini pe marginea a trei opere de artă – cum nu se poate mai diferite: povestirea lui Cortázar Autostrada din Sud, pictura italiană și filmul pentru copii Chitty Chitty Bang Bang.

Autostrada din Sud (1966) este una din cele mai cunoscute nuvele ale marelui scriitor argentinian (foto). Relatarea jurnalistică a unui ambuteiaj pe douăsprezece benzi la întoarcerea în Paris într-o duminică de august devine o istorie care acoperă cîteva anotimpuri. Autostrada nu e niciodată deblocată, se înaintează cu cîțiva metri pe zi, iar în tot acest timp oamenii se împrietenesc, flirtează, se ceartă, se îmbolnăvesc, mor. Nu aflăm numele nimănui, oamenii sînt anonimi, personalitatea e a mașinilor. Porsche – nu șoferul lui – face contrabandă, Ford Taunus centralizează proviziile și le distribuie grupului; mai important, fata din Renault-ul Dauphine rămîne însărcinată cu inginerul din Peugeot-ul 404. Iarna prinde cele vreo zece mașini care sînt personajele principale tot una lîngă alta, și obligate să se ajute una pe alta, pentru că oamenii din localitățile apropiate de autostradă nu tolerează nici un contact cu șoferii. Motivul pentru această izolare rămîne misterios în schița lui Cortázar, dar nu are nevoie să fie, simbolic, mai mult decît atît: odată suit la volan, ești într-o altă lume. Renunți voluntar la a mai aparține comunității, pe de-o parte ca nomad față de semenii tăi sedentari, pe de alta pentru că ești un hibrid motorizat, despărțit de biologia tradițională (ești ”călare” într-un sens post-modern). Șoferii și pasagerii prinși în bouchon-ul din apropiere în Paris sînt sătui pînă peste cap de disconfort, de foame și de frig (unii și-au făcut haine noi din tapițeria mașinilor). E clar că mașina a devenit acum, așa cum numește Cortázar într-o altă povestire acele automobile aflate în imposibilitatea de a se mișca, o ”nenorocită cușcă personală”. Paradoxal, mașina nu devine cu adevărat o casă decît dacă face ceva ce o casă nu are voie să facă, adică să se miște. Finalul e extraordinar: cînd încep să se vadă luminile orașului și toată lumea se trezește mergînd în sfîrșit cu viteză normală, grupul se dispersează, peste tot gonesc acum mașini necunoscute, cu șoferi îndîrjiți care nu mai au nimic de împărțit. Odată cu această solidaritate dispare în trafic și Dauphine, iar Peugeot, care visa la cît de bine va fi să trăiască alături de ea în condiții omenești, știe că adevărata singurătate începe abia la destinația mult visată. (Povestirea, tradusă la noi în 1994 de Luminița Voinea-Răuț, a apărut inițial într-un volum de proză scurtă din 1966 și de atunci în nenumărate ediții - foto).

Să ne suim acum puțin în mașina care gonește în pictura lui Cesare Andreoni, Gran Premio (1931), în care roțile automobilului sînt în curs de a deveni elice. Andreoni făcea parte din a doua generație a futurismului italian, un curent artistic care glorifica tehnologia, mașina și viteza. Inventatorul acestui curent, Marinetti, spune de altfel în manifestul mișcării (1909) că ”splendoarea lumii s-a îmbogățit cu o nouă frumusețe: frumusețea vitezei”. Automobilul de curse care gonește, „împodobit cu tuburi groase ca niște șerpi cu răsuflare explozivă” este, pentru el, ”mai frumos decît Victoria de la Samothrace”. Cu doar patru luni în urmă, Marinetti își cumpărase un automobil de lux Isotta Fraschini cu care, după nici un kilometru, intrase într-un șanț și avusese revelația  - absolut paradoxală - că prin acest accident mașina îi salvase viața (sau creativitatea). Mi-am adus aminte de faptul că Marinetti numește această mașină ”frumosul rechin” revăzînd pictura lui Luigi Russolo (1912/1913), numită Dinamismo di un’automobile („dinamism” fusese un nume pe care Marinetti se gîndise să-l dea noului curent, dar renunțase). La Russolo, mașina albastră stilizată care străpunge spațiul nu este altceva decît un rechin care despică apele roșii (foto).

Interpretarea tradițională a istoricilor de artă spune însă că mașina lui Russolo (altminteri foarte preocupat de o nouă formă de muzică, experimentală) este de fapt materializarea unei unde sonore care se propagă nebunește. Ipoteza e plauzibilă, pentru că și Giacomo Balla, pictorul principal al mișcării, reprezintă prin 1912/1913 asemenea automobile descompuse ”sonor” în cadre grafice succesive, una dintre opere numindu-se chiar ”Viteza unui automobil  + lumină + zgomot”. Exaltarea mașinii de către avangarda italiană are latura ei  politică negativă – e cunoscută apropierea de Mussolini a futuriștilor – dar și una benignă, căreia îi datorează mult arta modernă a afișului, ca în posterul din 1922 al lui Aldo Mazza, reprodus parțial în foto de la începutul articolului.

Închei cu Chitty Chitty Bang Bang. După o viață de scriitor dedicată unui personaj mai serios (?) numit James Bond, Ian Fleming scrie și cartea pentru copii care inspiră fantasmagoria cinematografică din 1968. Mașina de carnaval de acolo are aripi cu dungi de culoarea dovleacului și a scorțișoarei. (Ele apăreau desigur copiilor din Europa comunistă, cu televizoare alb-negru, ca gri mai deschis și gri mai închis...) Fosta mașină de curse este reparată de inventatorul Caractacus Potts, într-o utopie a bricolajului care încălzește inimile oricui a meșterit la vreodată sub o capotă. Noul automobil este zburător, nimic de zis, dar, dacă mi se permite această critică neavenită, se remarcă și prin faptul că are o mică aripă în vîrf (foto).

Posibil să intre astfel în dezacord cu legile aerodinamicii. Și, ceea ce ar fi chiar mai grav, cu cele ale esteticii. Dar asta nu înseamnă că mașina Chitty Chitty Bang Bang nu rămîne un spirit protector al familiei Potts, mai convingător și mai eficient decît toate mașinile lui Bond sau cele din seria Cars. Nedumeritoare e ultima scenă, în care Caractacus și Truly Scrumptious, care tocmai au căzut de acord să se căsătorească, conduc prin blîndul peisaj englezesc și încep pe nesimțite să zboare cu mașina, fără ca aceasta să-și mai declanșeze aripile. Fără dovleac, fără scorțișoară. Poate tocmai pentru că cei doi discută despre importanța pragmatismului, iar pragmatismul nu are nici o legătură cu aripile. Cel mult cu felul în care ele ar putea afecta prețul asigurării Casco.