Dragoste pe email și despărțire pe messenger

Într-un fel iubește secolul 19 și altfel iubește secolul 4. Fiecare epocă dezvoltă reguli și mode legate de expresia sentimentelor. Woodstock nu ar fi putut avea loc în Anglia victoriană, iar în antichitate inimioara nu avea nici o legătură cu dragostea. Un exemplu poate mai bun: trubadurii nu scriau niciodată femeii pe care o iubeau, ”hei, cînd ne vedem?” ci din contră, ceva de genul ”ce dor mi-e de tine, hai să nu ne vedem niciodată”. (Foto 1 – ilustrație din Codex Manesse, sec. 14).

Sigur că oamenii au fost întotdeauna extrem de atrași unul de altul, și asta se vede în faptul că fiecare generație a luat cu înțelepciune decizia să facă un efort și să aducă pe lume generația următoare. Dar felul în care această atracție a ritmat viața lor socială și discursul lor privat și public a variat. Întrebarea mea aici este, inevitabil, în ce măsură unul din factorii care a influențat această variabilitate a fost chiar tehnologia prin care a comunicat sapiens îndrăgostit.

Subiectul e deja cercetat de antropologi – două cărți din deceniul trecut scrise pentru publicul larg sînt, de pildă, S. Turkle, Alone Together. Why we expect more from technology and less from each other și I. Gershon, The Breakup 2.0. Disconnecting over New Media. Deși – măcar de data aceasta – nu mă voi concentra pe literatura de specialitate, vreau să încep cu o observație din prima din cele două cărți. Acolo autoarea, interesată de mesageria instantanee, pune unui grup de tineri întrebarea: ”Cînd ați simțit ultima dată că nu vreți să fiți întrerupți?” Ea își închipuie că va urma un noian de povești, dar ceea ce urmează e de fapt tăcere. Unul dintre ei spune apoi: ”aștept chiar acum să fiu întrerupt”. Ceea ce numim de fapt comunicare a devenit o întrerupere permanentă. Aș forța chiar lucrurile zicînd că, azi, omul e o ființă socială nu datorită nevoiei lui de a comunica, ci nevoiei lui de a fi întrerupt.

Nu încerc un contrast facil cu scrisorile. Fiecare paradigmă cu frumusețea și problemele ei. Sigur că nimeni nu a fost vreodată ”întrerupt” de o scrisoare – metabolismul sentimental presupus de scrisori e în general mai lent și mai intelectualizat (e doar o coincidență că acest tip de lentoare relațională caracterizează, în evoluție, ființele mai avansate). (Foto 2 - carte poștală și detaliu dintr-o scrisoare a lui Vladimir Nabokov către Vera).

Să nu fiu prea snob și să recunosc de la început că probabil oricine a trebuit să comunice o vreme doar prin scrisori cu un om esențial (ca să nu zic drag) ar fi renunțat fără ezitare la ele dacă cineva i-ar fi sugerat că există o tehnologie care permite instant messaging. Că, mai tîrziu, asta va însemna că partenerii vor ajunge să stea pe chat unul cu altul chiar dacă între ei nu este un ocean, ci doar un paravan, e altceva. Să nu ne iluzionăm însă că a critica progresul tehnicii ne face automat intelectuali. Căci în general, pe lumea asta, nimic nu e mai rău decît tehnologia avansată, cu excepția lipsei ei.

Trei observații, aici, legate de felul în care afectează noile tehnologii de comunicare relațiile noastre. Mai întîi: aceste tehnologii au scos din ecuație absența. Sau ea a fost complet redefinită: ”acum decolez din Roma, te sun cînd aterizez la Milano”, cu varianta ”sînt încă la mezeluri, îți mai scriu cînd mă așez la coadă”. Unitatea de absență e foarte mică. Asta are două consecințe. Pe de o parte, așteptarea, o pîrghie esențială a revelației, dar și a plăcerii, nu mai ajunge niciodată la cote productive existențial. Prin asta înțeleg că am ajuns să ne satisfacem nevoile aproape înainte să le mai avem. Pe de alta, indisponibilitatea, pe termen oricît de scurt, în absența unor justificări foarte serioase, devine un afront. Practic, prețul plătit pentru ca prezența să nu mai fie necesară pentru comunicare este că absența nu mai e permisă.

În al doilea rînd, posibilitatea de a deschide cu ușurință nenumărate fronturi de comunicare, ca să nu zic sentimentale, disipează forța și autenticitatea cu care ne putem implica în fiecare. Cu cît ai mai multe opțiuni, cu atît scade efortul investit pentru a face oricare dintre aceste forme de comunicare să funcționeze și să dureze. (Asta îmi aduce aminte de un volum de analiză antropologică a impactului telefoniei mobile în Jamaica, unde există o dragoste pătimașă pentru telefoane. Rezultatele erau interesante: acolo răspîndirea lor extraordinară nu a dus la creșterea nivelului de trai decît a celor care oricum o duceau deja cît de cît bine, restul beneficiind mai degrabă de redistribuția banilor prin rețelele sociale familiale sau clientelare, mai degrabă decît să aibă mai multe oportunități de a munci. Altceva ne interesează însă pe noi aici: principala critică adusă telefoniei mobile de jamaicanii intervievați era că a adus necazuri în căsnicii. Femeile se plîngeau că telefoanele permit bărbaților să flirteze mai mult; bărbații se plîngeau că femeile le cercetează telefoanele și găsesc dovezi pentru aceste flirturi. Două nemulțumiri de natură morală extrem de diferită!).

O a treia observație: comunicarea de tip mesagerie instantanee (IM) a dus la apariția unei noi forme de artă epistolară. Știu că obiceiul este să deplîngi sărăcia de mijloace verbale care ar caracteriza comunicarea de acest tip. Obligația de a fi foarte concis nu presupune însă automat indigență intelectuală sau emoțională, cum știe orice iubitor de haiku. Sigur că, scris de mîini rele, sau neșcolite, un asemenea chat nu va fi decît o variantă și mai inarticulată a dialogului pe care cei doi cetățeni ai epocii digitale l-ar fi purtat prin viu grai dacă ar fi avut ocazia. Singura virtute a unor asemenea mesaje rudimentare este eventual cea de a spune, cu nenumărate vorbe goale, un lucru, totuși, plin: ”sînt aici, bucuros să-mi pierd vremea cu tine”.

Dar, la urma urmei, acum o sută de ani se trimiteau poate la fel de multe scrisori seci sau formale; de multe ori chiar oameni altminteri foarte calzi în viața de zi cu zi nu știau ce să scrie altceva decît „noi sîntem bine, și sperăm că și voi sînteți bine”, ”stimată soție, din delegație îți doresc un 1 mai muncitoresc cît mai bun”. Sigur este însă că în fiecare zi au loc, pe glob, mii de discuții pe WhatsApp, pe FB messenger, pe Skype, pe Telegram, cu întrebări și răspunsuri scurte tastate în mare viteză, care sînt totuși, în felul lor, capodopere de umor și tandrețe pe spațiu restrîns. Da, toată umanitatea noastră se putea transmite în scrisori, sau în varianta lor electronică (oarecum echivalentă din punct de vedere al conținutului, nu însă și al aurei și nici al coregrafiei gesturilor aferente); dar și rafala afectuoasă a chatului are geniile ei. Mai dificil este, ce-i drept, să ne închipuim cum, la bătrînețe, asemenea genii deschid cu mare nostalgie un sertar pe fundul căruia e un stick de memorie în care se află kilometri de chaturi din luna de miere. Pînă la urmă, de ce nu? Dar e totuși ceva de rău augur în faptul că suportul fizic al acestor dialoguri ale noastre este astfel aneantizat sau atrofiat. Decorporalizarea mesajului avertizează asupra decorporalizării expeditorului și a destinatarului. Ceva nu e tocmai în regulă în faptul că pagini nesfîrșite de dor și amor încap, ca să mă exprim și eu ca un cetățean, în cochilia unui 0 și pe un vîrf de ac de 1, care nu vor mai fi compatibile cu 0 și 1 de anul viitor. Cum se știe, se păstrează încă azi scrisori de dragoste din antichitate, dar ne uităm destul de mofluzi la o dischetă cu texte din 1994. (Foto 3 – papirus cu un descîntec de dragoste din Egipt, sec. 4 d.Hr.)

Indiferent de aceste rezerve, e limpede că nici autorul prezentelor lamentații ipocrite, și nici cititorul, nu vor înceta să comunice mai mult sau mai puțin frenetic – și cu promisiuni regulate de a mai renunța la ecrane – prin cele mai avansate medii puse la îndemînă de tehnologie. Așa merg lucrurile. Manierismele și idiosincraziile acestui tip de comunicare ne preocupă mai mult ca jobul, mai mult ca știrile-bombă. De exemplu: e potrivit că Minola i-a trimis lui Milorad un mesaj de despărțire prin SMS, sau pe FB mess? Nu era oare mai potrivit s-o facă prin email – dar nu, culmea răcelii, pe emailul de la muncă – sau poate îi datora să i-o spună față în față? (Un antropolog discută undeva situația în care, într-un cuplu de azi, care comunică evident prin IM sau emailuri, unul dintre parteneri decide să înceteze relația și îi anunță celuilalt decizia lui printr-o scrisoare, un semn de respect, chipurile, însă celălalt, chiar mai îndreptățit, percepe scrisoarea în acest caz ca pe o mascaradă). Sau: mi-a scris ceva, dar a dat unsend. Oare ce efuziuni sau ce decizie tragică mi-a transmis, dar, cuprins de îndoieli, și-a luat cuvintele înapoi? Poemul lui Frost, The road not taken, e nimic față de criza mesajelor trimise, dar retrase.

În loc de concluzie, propun o ipoteză, care în ciuda aparenței paradoxale este, după părerea mea, cadrul corect pentru a reflecta azi la consecințele felului în care purtăm dialoguri prin email și IM: felul în care ne exprimăm sentimentele modifică însăși substanța sentimentelor noastre. Principiu aplicabil chiar și miniaturii de pe la 1500, reproduse chiar la începutul articolului, cu două femei care încearcă să prindă inimi zburătoare într-un fel de năvod…