Două culturi – sau dușmănia între prieteni

În primăvara lui 1959, discursul Cele două culturi ținut la Universitatea din Cambridge de chimistul și romancierul englez C. P. Snow dădea foc, ca unei căpițe, ficțiunii unei armonii a elitelor. Episodul a căpătat o celebritate aparte în lumea anglo-saxonă. Snow afirma că oamenii de cultură și oamenii de știință din societatea occidentală nu mai au o limbă comună, o arenă comună în care să se întîlnească. Ei reprezintă două lumi între care se cască „o prăpastie de neînțelegere reciprocă”. Cel care se ocupă cu, să zicem, literatura și cel care se ocupă cu chimia sau fizica au fiecare o „imagine straniu deformată despre celălalt”, și simt chiar unul pentru altul „ostilitate și antipatie”. În mare măsură, mai spune Snow, totul vine din ignoranța cvasi-absolută pe care o au unii față de jumătatea de cunoaștere a celuilalt. El relatează astfel, cum, în diferite ocazii, înconjurat de distinși intelectuali, i-a întrebat care este a doua lege a termodinamicii, și nimeni n-a știut: „și totuși, întrebarea mea era practic echivalentul, în știință, al întrebării ați citit ceva de Shakespeare?”. Are, de altfel convingerea, că și la întrebări mai simple, de exemplu ce anume este lucrul mecanic, sau accelerația, nu mai mult de 10% din umaniști i-ar fi putut răspunde corect.

Lui Snow îi era la fel de clar ca și nouă că simplifica mult problema. (Cum ne dăm seama că nu avea pretenția că a înțeles perfect lucrurile? Nu caută vinovați). Dar spera că, atunci cînd nuanțele nu mai pot fi auzite sau nu mai pot schimba nimic, caricatura are de jucat un rol în argumentație. Iar problema pe care o ridica era reală, indiferent că, așa ca întotdeauna, „există și excepții” și așa mai departe. Reevaluîndu-și, după cîțiva ani, publicația originală, Snow observă că această abdicare totală, la nivelul societății, fie și de la intenția unei întîlniri, cu alte cuvinte, această ratare, de către ambele tipuri de specialist, a întîlnirii cu celălalt are consecințe grave „pentru viața noastră creatoare, intelectuală și mai ales pentru viața noastră normală”. E un diagnostic interesant. De ce sînt aceste consecințe grave pentru viața intelectuală? Pentru că sărăcia de orizont, ca să zic așa, adică situația în care chimistul nu citește literatură, iar scriitorul nu are habar de știință, scade de fapt, pe tăcute, performanța profesională a fiecăruia. Snow sugerează, dacă îl înțeleg corect, că a frecventa un alt discurs elegant, chiar dacă este, și mai ales dacă este, total diferit de al tău, te aprovizionează cu idei. Trăiești mai bine ca specialist – adică ești un profesor de literatură mai bun dacă înțelegi și matematică, vii cu soluții mai bune ca fizician cînd cunoști și pictură de avangardă. De ce – căci asta e partea și mai interesantă a diagnosticului – există consecințe mai ales pentru viața normală? Snow spune că beneficiile interacțiunii nu sînt numai la nivel de performanță de vîrf, ci mai ales la bază. Trăiești mai bine ca om – adică ești un cetățean mai bun, un părinte mai bun etc. – dacă specializarea ta nu este doar o fundătură în care sălășluiești tu, ci o stradă utilă care apare pe harta oricui. Să nu reiasă însă că Snow ar pleda pentru întoarcerea omului renascentist, readus printre noi ca un mamut înghețat din Siberia. Nu mai poate fi vorba de-acum decît eventual de a împiedica dezastrul – ruptura definitivă între cultura umanioarelor și cultura științelor.

*Pablo Picasso, Cei trei muzicieni, 1921

Nu îmi propun să aflu dacă mai e valabilă azi această dramatică disjuncție între cele două culturi, cu alte cuvinte dacă între timp dialogul real între reprezentanții științelor naturii și cei ai științelor socio-umane a devenit posibil. E evident că societatea le percepe pe acestea din urmă drept din ce în ce mai irelevante, și că șansa lor de a supraviețui, în condițiile în care cele dintîi primesc finanțări de zece-douăzeci de ori mai mari, este doar să speculeze posibilitatea de a sări umil în căruța acestor finanțări prin mici șmecherii inter- și transdisciplinare. Mai e evident și că o disjuncție similară există acum între cei care fac știință pură și cei care o aplică, așadar între știință și tehnologie. Snow a avut curajul să spună pe șleau niște adevăruri pe care toată lumea le știe, și pe care aceeași lume te linșează dacă le spui. Dar, cum ziceam mai sus, era conștient că oricine face dihotomii tranșante e un pui de dictator. De aceea discursul lui de la Cambridge trebuie poate articulat și calibrat cu alte observații similare din genealogia lui istoriografică. Mă opresc foarte scurt la ce spun despre subiect în perioada interbelică trei filozofi, unul englez, unul francez și unul german.

Alfred Whitehead scrie în 1925 (în Știința în lumea modernă) despre știință aproape ca despre un păcat fondator al revoluției industriale: „Baza ei materialistă [a științei] a concentrat atenția asupra lucrurilor, în detrimentul valorilor.” Într-un moment de pesimism, rar la el, admite că „s-ar putea ca civilizația să nu-și revină niciodată din atmosfera negativă în care s-a desfășurat introducerea mașinilor”. S-ar zice că știința și tehnica lucrează pe ambele fronturi la vulnerabilizarea civilizației. Dacă Whitehead are dreptate, atunci umanioarele sînt condamnate la un rol interstițial – să populeze, în teritoriul cetății, rezervații marginale anume desemnate pentru ele de tehnocrați. Mult mai cunoscută în România, Trădarea intelectualilor a lui Julien Benda (1927) este dedicată unei alte vulnerabilități, cea a intelectualilor pentru care vocația culturală se dovedește a fi doar un gateway drug pentru derapaje politice, adesea extremiste. Dar Benda nota și un aspect care ne interesează aici: „Azi toate ideologiile politice pretind că se bazează pe știință, că sînt rezultatul unei observații riguroase a faptelor”. O sută de ani mai tîrziu, e legitimă întrebarea dacă ideologia care va da pînă la urmă lovitura de grație civilizației europene nu va instrumenta deopotrivă forme toxice ale discursului umanist și ale discursului științific, obligate la un dialog criminal – opusul celui constructiv și creator care ar fi în firescul contiguității lor logice.

*Umberto Boccioni, Forme unice ale continuității în spațiu, 1913

În fine, la Edmund Husserl găsim o altă concepție a raportului științific, social și poetic între fizică și metafizică, luate fiecare simbolic. În Criza științelor europene (1936), Husserl constată că științele și-au pierdut importanța pentru viața noastră. Că succesul lor – cuantificabil pe de-o parte în aplicații tehnologice, pe de alta, în modele predictive – maschează prost incapacitatea lor de a ne oferi o contribuție existențială. Criza științei este, de fapt, o criză a tot ceea ce mai înseamnă umanitate. E drept că, deși textul lui Husserl pare destul de citibil, el e totuși mai înșelător decît celelalte invocate aici. Mi-a rămas în minte un pasaj remarcabil din Criza…: „științele obsedate de concret creează oameni obsedați de concret”. (O traducere mai literală ar fi: „științele realității și-atît creează oameni ai realității și-atît”). Cu un corolar paradoxal, cu care sîntem atît de familiarizați azi: acolo unde științele exacte sînt cultivate aproape exclusiv pentru aplicațiile lor, așadar acolo unde știința este doar un mijloc de a ajunge la tehnologie, între știință și tehnologia pe care o produce apare aceeași prăpastie ca cea între științele naturale și cele socio-umane. Prăpastie nu e bine zis, pentru că sugerează distanțe incomensurabile, între oameni care nu se văd niciodată la față. De fapt, acești oameni se amestecă în metrou. Problema e că între domeniile lor a fost retezat fluxul organic de idei și interpretări.

În încheiere, să privim puțin și după Cele două culturi, nu doar înainte. Pentru că Snow afirmă direct și indirect că oamenii de litere sclipitori ai secolului 20 nu stăpîneau mai multă știință decît cei de dinaintea revoluției industriale, m-am gîndit la un om de litere român, Matei Călinescu, și la cele Cinci fețe ale modernității (1987). Nu știu, evident, cît de bine cunoștea el legile termodinamicii. Dar era preocupat de relația între știință și modernitate și face undeva, într-o pagină dedicată efectelor secundare ale progresului, de la romantici pînă azi, această observație: „un grad înalt de dezvoltare tehnologică apare ca perfect compatibil cu un sentiment acut al decadenței”. Progresul științific, care este, prin definiție, continuu și cumulativ, nu are, într-adevăr, nici un fel de echivalent în lumea literelor și a artelor general. Nu se scriu romane din ce în ce mai bune, nu se pictează tablouri din ce în ce mai bune. Ba chiar, din punct de vedere estetic, zice negru pe alb Matei Călinescu, o caracteristică esențială a modernității este kitschul, făcut posibil tocmai de tehnologie, prin producția în masă a imaginilor. Cum știm, progresul științific nu aduce cu sine automat fericirea și liniștea, și firește că nici regresul n-o face. Realitatea este, după părerea mea, că toată anxietatea pe care ne-o provoacă binefacerile științei și tehnologiei nu vine deloc din faptul că ne agățăm cu ferocitate, chipurile, de o cultură umanistă tradițională, și că opunem textul scris pe pergament oricărui pas înainte al științei. Este mai degrabă invers: anxietatea vine din faptul că ne-am aruncat cu capul înainte în mirajul tehnologic și nu mai avem aproape nimic din cultura umanistă de care să ne agățăm.