Umbre de vânzare

E greu să ne mai bucurăm de un peisaj fără să căutăm reflex unghiul ideal pentru o poză rapidă cu telefonul – de fapt, zece poze, din care să o alegem apoi pe îndelete pe cea mai bună. Fotografia nu numai că îți documentează trecerea, dar te face co-autor al peisajului însuși, un creator secundar, și aduce apoi redevențe semnificative în media de socializare. E aproape curios că mai există și filozofi și scriitori (de la Walter Benjamin la Thomas Bernhard) care au denunțat intruziunea imaginii confecționate în viața noastră și potențialul periculos al tehnologiilor de reproducere a imaginii în a elimina „aura” originalului sau a ne compromite calitatea privirii.

Două vorbe în acest sens despre o nuvelă din 1814 a lui Adelbert von Chamisso, Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl. Eroul acesta e celebru în literatura lumii pentru faptul că și-a vîndut umbra, îmbogățindu-se astfel, dar regăsindu-se apoi exclus din societatea umană ca un intrus, ca un mutilat. O să propun mai jos o interpretare neobișnuită pentru ce înseamnă să-ți vinzi umbra. Sigur, există deja destule ipoteze, venite din perspectivă teologică (îți vinzi sufletul, deci anulezi mîntuirea), economică (ajungi să vinzi umbre, deci totul e pe bani – comoditizarea integrală a realului), antropologică (predai controlul magic altcuiva) etc. Dar mai e loc de una.

Mai puțin cunoscut e felul în care își găsește eroul lui Chamisso liniștea, o liniște complicată de altfel: prin știință. În nuvelă, Peter Schlemihl achiziționează o pereche de cizme de șapte poște, cu care străbate lumea în lung și-n lat, colecționînd plante și descriindu-le ca un botanist expert într-o lucrare care sporește cu o treime numărul speciilor cunoscute lumii academice. E un viraj complet neașteptat al unei fantezii romantice într-un discurs pozitivist. Schlemihl de la început e ca scos din Caspar David Friedrich, din pictura clasică a romantismului german (1818), aflat deasupra ceții, și contemplînd munții din jur (doar că acela pare să aibă și o umbră... [foto]).

Schlemihl de la sfîrșit e un om de știință care, undeva în peștera egipteană unde își inventariază specimenele, aplică tipicar taxonomia lui Linné și metoda comparativă a lui Buffon. De ce zic însă că această liniște e discutabilă? Pentru că noi, cititorii, bănuim că salvarea eroului ar trebui să meargă mînă în mînă cu reintegrarea lui în societatea care l-a ostracizat pentru că era „altfel”. Or, din contră, aflăm că, dedicîndu-se științei, el se izolează și mai mult: singura ființă vie de lîngă el rămîne cățelul Figaro (și singura bucurie rămîne tutunul). O metaforă interesantă și neliniștitoare, propusă de cel care avea să ajungă, el însuși, curator al Grădinii Botanice din Berlin.

Și mai neliniștitoare, și mai interesantă pentru noi este această călătorie în jurul lumii în care Schlemihl e purtat de cizmele lui fermecate. Paginile dedicate ei din nuvelă sînt psihedelice, scrise cu sufletul la gură și ambiții geografice luciferice: „Am trecut în Europa pe la Coloanele lui Hercule… prin nordul Asiei peste gheţurile polare spre Groenlanda şi America.... Am păşit încet şi cu băgare de seamă de pe un pisc pe altul, trecînd peste vulcani în erupţie şi peste creste înzăpezite… şi am sărit peste strîmtoarea Behring în Asia... Am încercat de mai multe ori, pe o iarnă nă­prasnică, să străbat emisfera sudică de la Capul Horn pînă în Tasmania”… Călătoria sacadată a eroului presupune un montaj rapid de cadre din Tibet, Arctica, Sumatra, Bali. Descrierile sînt mereu generice și includ foarte rar detalii (deși eroul montează și niște piedici ca să poată frîna în cizmele lui, ca să preleveze plante). Sfîrșitul acestor aventuri vine după o campanie de cules alge și licheni în nord, o întîlnire cu un urs polar și recuperarea într-un sanatoriu (Schlemihlium). Nu pot să nu mă gîndesc, legat de acest deznodămînt arctic, la o altă pictură a lui Friedrich, azi tot la Hamburg, dar un pic mai tîrzie (1823-24), cu o corabie prinsă într-o banchiză. Dar mult mai important este ceea ce a observat de curînd o cercetătoare a nuvelei lui Chamisso: că paginile cu pricina par scrise de cineva care a consumat în exces imagini. Care, am zice azi, s-a uitat la prea multe filme, sau s-a jucat prea mult pe computer. În anii în care Chamisso scrie nuvela lui, e vorba, mai precis, de panoramele expuse în rotonde, ansambluri gigantice de picturi fără rame expuse în, ca să zic așa, cinematografe statice, reprezentînd locuri prestigioase sau exotice. În Germania, Chamisso le putea vedea deja de pe la 1800 încolo, și ele erau cunoscute și în Anglia. [foto].

Doar cîțiva ani mai tîrziu, autorul nostru avea la dispoziție myriorame, peisaje cu secțiuni interșanjabile, de data asta gravuri de mici dimensiuni, care însă permiteau un fel de control creativ al scenei de către privitor, prin rearanjare.[foto].

Mai apoi, la Paris (Chamisso, francez exilat, zicea că se simte francez în Germania și neamț în Franța) dioramele propun viziuni imersive încă mai intense.[foto].

Urmează, o jumătate de secol înainte de primul film, pleoramele, în care publicul berlinez era instalat într-un fel de corabie falsă pe lîngă care se deplasau imense decoruri pictate. Chamisso pare să le fi apreciat foarte mult în anii 1830. Nu provoacă ele reverii la fel de copleșitoare ca acelea pe care ni le provoacă azi cinematografia onirică aflată în culmea capacității ei de invenție și persuasiune, datorită computerelor care randează zi și noapte?

Ce poate să fi simțit Chamisso într-o corabie dintr-o asemenea pleoramă e mai ușor de înțeles dacă ne gîndim că autorul însuși, imediat după ce a terminat de scris Povestea lui Schlemihl, a plecat ca naturalist într-un voiaj de explorare în jurul lumii. Nimic de calibrul călătoriilor contemporanului său mai faimos, Alexander von Humboldt; totuși, Chamisso ajunge în Brazilia, Chile, California, Insula Paștelui, Insulele Marshall și Rusia, publicînd în 1821 observațiile lui ce țineau de botanică, oceanografie, meteorologie, geologie, zoologie, și limbile polineziene. Triumf final al științei împotriva romantismului, s-ar zice, numai că, pe vas, echipajul rus, reticent la marile metamorfoze istorice, îi aruncă peste bord cîte un schelet procurat cu greu, îi încurcă etichetele colecției de corali adunate pentru un muzeu berlinez și așa mai departe. În plus, ghinion, gramatica limbii hawaiiene publicată de Chamisso în premieră se dovedește apoi imperfectă și detractorii lui spun că autorul e doar un poet care se dă drept om de știință. („Doar un poet”... ce insultă nimicitoare!). Poate de-asta, spre sfîrșitul vieții, Chamisso publică și un Jurnal în care reia tot ce i se întîmplase în marea lui călătorie, de data asta cu toate close-ups cinematografice care lipsesc din Schlemihl, de pildă, consemnate cu maximă nostalgie, întîlnirile cu sălbatici (tipologia bon sauvage) din insule îndepărtate. Nu cumva stilul lui literar e influențat de pleoramele expuse în Germania, divertisment de dinaintea epocii video?

Schlemihl, tradus și la noi, e binecunoscut publicului nostru, chiar dacă uneori considerat doar o carte pentru copii [foto].

Aș propune totuși cititorului această ipoteză finală: că vînzarea umbrei, fatală, înseamnă, de fapt, să permiți imaginilor să controleze totul, fără să-ți păstrezi nici o zonă de liniște vizuală. Metafora, mai relevantă acum ca oricînd, ar spune deci că renunțarea la umbră reprezintă renunțarea la ultimul loc neinvadat de imaginea produsă și reprodusă inflaționar prin tehnologie, și implicit anularea posibilității de a înțelege și utiliza productiv asemenea imagini, mai degrabă decît de a fi integral colonizat de ele.