Industria jucăriilor pentru adulți

Tehnologia ține, în bună măsură, de industria jucăriilor pentru adulți. Aș nota aici cîteva idei despre acest paradox destul de banal. Încep cu un recurs la mitologie și apoi, alături de puținii cititorii care nu se vor fi lăsat păgubași, aduc în discuție un eseu mai rar frecventat al lui Baudelaire.

Dăm nume proprii aparatelor, de la laptopuri la avioane – sau le transformăm numele de brand într-un alint personalizat. Vă amintiți că într-un roman al lui Umberto Eco, „Pendulul lui Foucault”, există un computer cu un nume propriu: Abulafia. (Nu e un nume născocit, ci aparține unui celebru cabalist evreu din Zaragoza, dar îl preferăm oricum lui HAL, computerul din Odiseea lui Kubrick.) Însă deja în mitologia scandinavă, nenumărate artefacte cu puteri magice poartă nume. Că, etimologic, aceste nume proprii descriu într-un fel sau altul proprietățile lor nu schimbă lucrurile: aceste obiecte inspiră reverența, căldura sau groaza pe care ar inspira-o niște ființe vii. Așa se întîmplă cu Mjölnir, ciocanul lui Thor; Brisingamen, colanul Frejei; Draupnir, inelul lui Odin; firul Gleipnir cu care e legat lupul Fenrir sau cu Gram, sabia lui Sigurd.

Fig. 1 Thor. Manuscris islandez, sec. 18

Gram nu e un unicat. În alte spații, săbiile legendare au adesea nume proprii, de la sabia Excalibur, a regelui Arthur, la sabia Zulfikar, dăruită de profetul Mahomed lui Ali. Atracția noastră pentru mașinării de toate felurile – o categorie specială fiind cele portabile, gadgeturile – este un avatar al fascinației arhaice pentru obiecte magice. Asemenea obiecte, cu voință sau agentivitate proprie, merită să fie botezate cu nume proprii, ca niște parteneri de acțiune în post-modernitatea animistă. De remarcat, în paranteză, faptul interesant că obiectele cu nume proprii joacă un rol cu totul secundar atît în mitologia greco-romană (o excepție fiind, poate, lumea cvasi-magică a Argonauților), cît și în creștinism (o excepție fiind Graalul, care e totuși o creație cultă tîrzie, de pe la 1200, numele francez medieval, înrudit cu grecescul kratér, însemnînd inițial pur și simplu ”potir”, ca substantiv comun). Echivalentul tuturor acestora azi sînt nume care, pentru adulți, reprezintă jucăriile prin excelență: Toyota, BMW, Ferrari, Samsung Galaxy S23 Ultra…

Aș face acum un pas mare înapoi, sărind peste mai mult de un secol și jumătate, pînă la Charles Baudelaire și neobișnuitul text al său despre jucării. ”Morale du joujou”, publicat în Monde littéraire pe 17 aprilie 1853, oferă o surprinzătoare platformă de discuție pentru tema noastră. Jucăria, spune poetul francez, reprezintă inițierea copilului în artă – însuși primul exemplu concret de artă din viața lui –, iar arta adevărată nu i se va mai putea părea niciodată la maturitate așa caldă și entuziasmantă ca, altădată, jucăriile. Ar fi de comentat aici asupra importanței designului industrial ca artă discretă supremă. Vreau să spun că, de la brichetele funcționalistului Dieter Rams la mașinile de curse și pianele „biodinamice” concepute de Luigi Colani și la – exemplu inconturnabil – telefoanele și computerele Apple, sîntem înconjurați de o cultură materială care, fără pretenții de muzealizare, se află uneori într-o onorabilă hibridizare cu arta.

Fig. 2 Dieter Rams, pick-up, anii ’50

Fig. 3 Luigi Colani, două tir-uri, anii ’80

Pentru mulți dintre noi, designul mașinilor și gadgeturilor este artă la interfață, ca să zic așa, și, la urma urmei, unul din puținele noastre contacte directe cu frumusețea manufacturată, dat fiind că nu prea ajungem la Musée d’Orsay decît din an în Paște. Adulții, a căror relație cu artele plastice este adesea sporadică și crispată, continuă să caute arta, iar adesea să o și găsească, în designul industrial, a cărui valoare estetică li se impune mai firesc. Poate și ca reacție împotriva unei pedagogii nefericite, care ne cere să facem temenele în fața vreunui tablou rococo; prin contrast, frumusețea unui fuzelaj, fie el și al unui espresor de cafea, are ceva infinit mai onest.

Faptul că Baudelaire n-a avut copii, după cum nu avusese nici frați sau surori, nu invalidează desigur observațiile lui pătrunzătoare despre jucării. Cum ar fi aceasta: copiii acționează [agissent] asupra jucăriilor lor, dar și jucăriile acționează asupra copiilor. Pasajul original nu e ușor de despachetat, și din cauza asta unii traducători au încercat să-l clarifice interpretîndu-l. De pildă o traducere engleză clasică alege să spună că de obicei copiii își domină [dominate] jucăriile, dar uneori jucăriile domină copiii. Ideea e că, evident, copiii sînt cei care iau jucăria și o mișcă sau o aruncă de colo-colo, dar că și jucăriile, aparent pasive, îi influențează și îi structurează. (Mai ales, continuă Baudelaire, cînd copilul are o ”predestinare literară sau artistică”. Oare la cine se gîndea?). Cum să nu vedem, azi, în altă lumină acest avertisment de la mijlocul secolului 19, cînd ne gîndim la forța jucăriilor noastre digitale de a formata pînă și mintea adulților, cu toate cablajele ei cognitive și emoționale, ca să nu mai vorbim de cea a copiilor. Culmea e că Baudelaire rezervă cîteva vorbe tocmai ”jucăriei științifice”. E vorba, în micul lui eseu, de stereoscop și phenakistoscop, jucării optice ale vremii. Ele sînt înduioșătoare, desigur, după standardele freneziei vizuale de azi, dar erau, chiar și la vremea lor, din cu totul altă paradigmă decît o păpușă sau un soldățel.

Fig. 4 Disc pentru un phenakistoscop din Marea Britanie, 1833

Baudelaire, cu sensibilitatea pe care doar un poet o are, notează că principalul defect al unor asemenea jucării este costul lor ridicat. Le laudă însă capacitatea de a rămîne distractive un timp îndelungat și „de a dezvolta în creierul copilului gustul pentru efecte minunate și surprinzătoare”. Azi, sofisticatul și decadentul Baudelaire pare deci că s-ar număra, oarecum surprinzător pentru un literat, printre cei care încurajează expunerea copiilor la „jucăriile” cu ecrane și internet. De altfel, el protestează împotriva părinților „excesiv de solemni”, care confiscă și pun deoparte pentru mai tîrziu cîte o jucărie de-abia primită de copil de la altcineva, anunțîndu-l sec: C'est trop beau pour ton âge; tu t'en serviras quand tu seras grand. Îi căinează, ce-i drept, și pe copiii care ajung să facă același lucru, înființînd muzee de jucării și avînd mare grijă să nu le atingă. Pe acești copii, care își amînă singuri jucăriile, sau le dezamorsează definitiv, el îi numește enfants-hommes. În 2023, Baudelaire ar fi probabil uimit – dar nu prea mult – de felul în care tehnologia a contribuit la apariția tipului homme-enfant, care își amînă propria viață pentru a-și putea trăi jucăriile. (Nu mă pot împiedica să consemnez aici un alt pasaj din Morale du joujou: un băiat din grădina unui château și-a părăsit în iarbă păpușa splendidă și privește fascinat, prin gardul de fier forjat, la jucăria unui zdrențăros din stradă: un șobolan viu într-o cutie zăbrelită! Episodul e suficient de semnificativ pentru teoria ”tehnologiei vii”, încît nici nu mai contează dacă Baudelaire l-a inventat, sau chiar l-a observat cu ochii lui, așa cum pretinde – deși, interesant, nu ne spune de care parte a gardului).

Fig. 5. Ilustrație de Carlos Schwabe pentru o ediție din 1900 a ”Les fleurs du mal”

Eseul din 1853 se încheie cu o altă remarcă puternică: majoritatea copiilor vor un lucru, anume să vadă sufletul jucăriei. Unii, doar după ce s-au jucat o vreme cu ele, alții însă, de îndată. E o manie pe care nu o putem condamna, ni se spune, căci e o ”primă tendință metafizică”. Copilul demontează, așadar, jucăria, și nu reușește să-i găsească sufletul: iar cu acest eșec începe tristețea, declară Baudelaire. Diagnosticul acesta, pus de primul poet modern, era poate unul personal. E posibil, într-adevăr, ca familiaritatea lui excesivă, fanantă, de mai tîrziu, cu florile răului și mai ales cu paradisurile artificiale, să fi fost întemeiată, parțial, pe acest eșec originar. Dar e greu, azi, să nu te întrebi dacă felul compulsiv în care adulții își doresc mereu noi și noi tehno-jucării nu ține de strania speranță că, pînă la urmă, una din ele va avea și suflet.