Mașini cu rădăcini

Asteroidul B-612 a fost descoperit – cum am citit și mai citesc în Micul Prinț – de un astronom turc care, cu fes și șalvari, îl anunță la Congresul Astronomic Internațional. Acolo nu-l ia nimeni în serios. După cîțiva ani, omul nostru face o prezentare identică, de data asta însă cu papion, vestă și, dacă înțeleg bine ilustrația făcută de Saint-Exupéry însuși, o perucă de savant. De data asta, iată că toată lumea e frapată de justețea calculelor și observațiilor lui.

Nu e, evident, un episod dintr-un volum de antropologie a științei, dar cred că e o bună introducere în ambiguitățile oricărei viziuni asupra științei azi (și, poate, și un îndemn să nu ne ducem în frac la pajama parties).

Să insist asupra importanței tehnologiei azi sau a felurilor în care ne-a îmbunătățit viața e pierdere de vreme și de baterie. E clar că trăim într-o lume în flux tehnologic continuu, un technoscape mondial, cum zice cutare sociolog indian, e clar că trăim într-un technopolis, cum zice cutare filozof german. Dacă am putea salva un singur lucru dintr-o bibliotecă în flăcări, am salva laptopul, iphone-ul, căștile cu noise-cancelling și, în cazul meu, dulapul care împăturește haine.

Pînă de curînd, dacă ar fi trebuit ales drept decisiv un singur episod major din viața lui homo sapiens, am fi zis probabil că acela a fost sedentarizarea omului preistoric. Dar de cîteva decenii aș zice că are loc o nouă sedentarizare, aproape la fel de importantă, prin care fostul nomad care a întemeiat orașe din neolitic încolo se mută acum în virtual, în digital. Sedentarizarea de atunci a presupus rădăcini în pămînt, cea de acum are rădăcinile în cloud.

Alte lucruri sînt însă ceva mai greu de teoretizat. De pildă, discrepanța puternică între intenția echipei de inventatori și modul în care ajunge să fie folosită invenția lor. Tehnologia din spatele telefonului mobil sau al internetului a fost în definitiv posibilă datorită unei conjuncții sistematice, de lungă durată, a unor interese militare și economice; dar cea mai mare parte din mesajele schimbate în, să zicem, capitala mondială a SMS-urilor (în ultimii ani și a social media), adică Filipine, nu sînt nimic altceva decît minuscule semne ale celei mai simple și călduroase apropieri între oameni: „Cum te simți?” „Ceva mai bine!” „Grozav, iau și o sticlă de vin. Ce face ăla mic?” „Bine, mănîncă șuruburi” și așa mai departe, dialogurile banale care împreună creează o lume locuibilă.

Ce facem noi cu o unealtă poate să difere mult de ce s-ar aștepta alții să facem cu ea. Cînd sapele de fier au fost pentru prima oară introduse, prin europeni, în agricultura maori, localnicii le-au tăiat coada la jumătate și lucrau stînd pe vine. Iar roțile, cum se știe, erau folosite în civilizații precolumbiene pentru jucării, dar nu și pentru căruțe adevărate cu care să transporți ceva.

Pe scurt, tehnologia e ca poezia – cel care o produce nu-l normativizează în nici un fel pe cel care o folosește. Poți să citești o elegie, să rîzi și să-ți deschizi o bere cu colțul telefonului.

Comparația tehnologiei cu limba are totuși implicații serioase. E probabil că limba a evoluat pentru a putea crea și perpetua relații sociale din ce în ce mai complexe. Nu știu dacă tehnologia mai face acum acest lucru. Sigur că, o bună perioadă din istoria omului, abilitățile lui lingvistice au crescut în paralel cu cele tehnice. Dar de la un punct încolo a început să fie invers. Azi pot să mă exprim rudimentar dar să manevrez aparatură de o sofisticare cumplită. În societatea contemporană există o presiune permanentă pentru o tehnologie mai bună. O presiune similară pentru o limbă mai bogată, mai nuanțată, nu știu să existe. Limba rămîne instrumentul nostru cel mai neglijat. Înseși manualele ei de utilizare au de-acum nevoie de manuale de utilizare.

E uimitor un pasaj dintr-o scrisoare trimisă la sfîrșitul secolului 19 de Otto Lilienthal (foto), marele și tragicul pionier german al aviației. E vorba acolo de folosirea pe scară largă a aparatelor de zbor, căci el simte că de la planorul lui la mașinile numite avioane nu mai e decît un pas. Lilienthal zice că pe măsură ce mobilitatea oamenilor va crește, diferențele dintre limbi se vor șterge. Ideea unei unificări a limbilor prin impunerea unei tehnologii comune te pune pe gînduri. E utopică și distopică în același timp. Spun utopică pentru că e ușor de înțeles nostalgia după o limbă paradisiacă, primordială la care să ne putem toți întoarce. De altfel, Lilienthal a avut dreptate dacă ne gîndim că există un nucleu de engleză digitală, dar și de engleză de cinema, care intră încet-încet (sau violent) în alte limbi. Pe de altă parte însă, dispariția altor limbi, a francezei sau finlandezei, a limbii tamile sau tagalog, în favoarea uneia supreme, ar fi o pierdere inacceptabilă, echivalentă la nivel cultural cu extincția în masă a speciilor de animale. (Că veni vorba, inacceptabilă e și pierderea multor tehnologii care țin de meșteșugurile tradițonale).

Astronomul din Micul Prinț constată că știința nu e de fapt universală – că, deși principiile pe care ea se bazează sînt universale, ea și tehnologia pe care o face posibilă se propagă de fapt într-un mediu social plin de idiosincrazii. Astronomul nostru află acest lucru curios – că tehnologia nu funcționează fără o componentă retorică, fără o întreagă butaforie a credibilității științifice. Că s-ar putea să scrii degeaba formula corectă pe o tablă dacă ai un flec prea tocit la pantof, deși una n-ar trebui să aibă nici o legătură cu alta. Și mai gravă e situația inversă, în care poți promova cu succes o tehnologie riscantă, sau orice gogoriță complet anti-științifică, dacă poți juca pentru publicul larg un teatru suficient de convingător, cu un buget suficient de mare.

În Micul prinț nu ni se spune dacă la primul congres astronomul a vorbit într-o limbă de mai mică circulație, și la al doilea, cel în care are succes, într-o limbă hegemonică. Metafora lui Saint-Exupéry spune totuși, între altele, că succesul științific ține, că ne place sau nu, și de anumite chichițe non-științifice, care trebuie să cauționeze indirect conținutul propriu-zis, că știința e deci un întreg pachet social. Aș vrea să cred că se poate acum și invers, ca limba noastră să beneficieze de pe urma bogăției tehnologiei noastre. Că pe măsură ce copiii, părinții lor și bunicii lor folosesc iphone-ul și laptopul, asta îi va face să vorbească mai mult, și mai bine, unii cu alții.