Procente de zbor. Mașini în literatura sanscrită

Dacă reflecția despre tehnologie cere mereu un punct de plecare neobișnuit, propun de data asta o poveste în versuri, scrisă probabil în secolul 9 sau 10 în nordul Indiei. Acolo este consemnată dorința unei femei însărcinate de a vedea neapărat pămîntul dintr-o mașină zburătoare. Acest pasaj, din cîntul al cincilea al unui text de Budhasvāmin, ilustrează interesul pentru diverse mașini și automate în literatura sanscrită de acum un mileniu. Alte exemple adunate mai jos ne conving, cred, că acest interes presupune o concepție despre tehnologie care poate orienta analiza subiectului și azi.

E interesant, mai întîi, că automatele nu apar, de obicei, izolat, ci în ansambluri. O primă asemenea referință ne vine din Yaśastilakacampū, compusă de Somadevasūri, un enciclopedist jainist din sec. 10. El descrie o grădină a minunilor acvatice, populată de nenumărate capodopere mecanice, inclusiv „nori mecanici” din care plouă și alte dispozitive care emit jeturi de apă în mod ritmic: șerpi, maimuțe, tulpini de lotus, toate artificiale. Și mai importantă e prezența femeilor mecanice (yantrastrī) care, în funcție de locul unde sînt atinse, stropesc apă răcoroasă, parfumată cu lemn de santal, fie din unghii, fie din colțurile ochilor, din cercei, din cingătoare, din sfîrcuri sau din buric. (Textul sanscrit menționează cam multe atingeri ca să fie vorba aici doar de o înclinație pentru mecanică). Asemenea automate, organizate tot într-un fel de dioramă în jurul bazinelor din grădină, sînt descrise și de un text atribuit regelui Bhoja din Dhārā (prima jumătate a sec. 11), numit „Povești pentru Buchetul-dragostei”, adică Śṛṅgāramañjarīkathā.

Tabliță de cupru cu inscripție sanscrită pusă la ordinul regelui Bhoja, găsită în Madhya Pradesh (India centrală), sec. 11

Astfel, pentru curtezana Buchetul-dragostei, regele descrie menajeria mecanică din bazinele cu apă ale grădinii regale: cocori artificiali se străduiesc să prindă pește, pui de țestoasă se scufundă și revin la suprafață, maimuțe se cațără în copaci, crocodili, și ei tot mecanici, sînt priviți cu uimire de „femei-pește”, cîteva albine mecanice, negre, zumzăie într-un nufăr. Lor li se adaugă alte femei mecanice care cîntă la diverse instrumente și, ca și animalele, stropesc apă și abur răcoros. Ce lecție s-ar desprinde din această apariție în grup a mașinilor în textele sanscrite: nu se poate discuta – sau nu e profitabil științific să discutăm – despre mașini individuale. Obiectul real de studiu trebuie să fie peisajul tehnologic, congregația aparatelor. O singură mașină nu e decît o curiozitate, în vreme ce un peisaj tehnologic presupune deja o corespondență existențială între om și mașină.

Sigur că automatele descrise mai sus nu sînt propriu-zis niște roboți, ci dispozitive cu mișcări destul de limitate, pentru care sursa energiei este circulația apei. E remarcabil că, uneori, nu mobilitatea este trăsătura cea mai impresionantă a mașinii: la Bhoja, mecanismele produc și sunete, iar o păpușă mecanică (yantraputrikā) ține chiar un lung discurs despre virtuțile regelui. De observat și că textele nu ne dau dimensiunile acestor roboței, dar adesea ei sînt desemnați prin diminutive și, în plus, așa cum s-a observat în literatura de specialitate, între automate și jucării există în lumea indiană veche o solidaritate estetică și lingvistică. Voi reveni mai jos la păpuși și figurine mecanice; deocamdată, observ că lui Bhoja – un rege-cărturar de tip „renascentist”, cam ca Frederic al II-lea – îi este atribuit, între multe altele, un tratat de arhitectură. În fotografia care deschide acest articol se vede, de altfel, un templu hindus pentru Śiva, aflat în Chittorgarh și construit în vremea lui Bhoja, chiar dacă renovat în secolele următoare. În această enciclopedie a lui Bhoja, numită Samarāṅganasūtradhāra, care se extinde, de altfel, mult dincolo de noțiunile de arhitectură, există un capitol despre automate de tip yantra. Acest capitol cuprinde mai mult de 200 de versuri, dar sanscrita e extrem de compactă, deci trebuie să ne închipuim un număr dublu de versuri. Între toate tratatele teoretice sanscrite, numai Arthaśāstra dădea detalii tehnice substanțiale despre automate, iar acolo ele sînt doar mașini utilitariste, de tipul catapultei sau scripetelui. Capitolul 31 din tratatul lui Bhoja mi se pare însă o contribuție esențială a lumii sanscrite la gîndirea tehnică. Pentru regele din Dhārā, mașina ideală, fie ea hidraulică, pneumatică, bazată pe forța gravitației sau pe altceva, trebuie să îndeplinească trei criterii: 1. principiile funcționării ei să rămînă ascunse, 2. scopurile pe care le servește să fie variate, și 3. să provoace uimire. Acest din urmă principiu, în realitate corelat întrucîtva cu primul, surprinde dimensiunea socială a tehnologiei. Pe lîngă ceea ce „face”, tehnologia lucrează, de fapt, și prin faptul că „este”. (Similar, sîntem ispitiți adesea să credem că arta pre-modernă doar „este”, ca în cazul, să zicem, al unei fresce pe un perete, cînd în realitate, ea „face”, de exemplu, pune oamenii în ritual, creează relații de putere etc.). Producînd uimire, un asemenea aparat devine, de fapt, simultan, o sursă de prestigiu pentru proprietar și o sursă de valoare estetică. Printre invențiile descrise de Bhoja este și camera subacvatică, unde regele poate primi prieteni intimi sau ambasadori despre care ni se spune explicit că trebuie impresionați. (Ce altceva urmărește în 917 califul abbasid al-Muqtadir cînd dă o recepție în Bagdad pentru ambasada trimisă de Constantin Porfirogenetul? Delegația bizantină rămîne cu ochii căscați la copacii cu crengi mobile și la călăreții mecanici).

Bazin pentru spălarea rituală a mîinilor, cu jet automat de apă și mecanisme care oferă săpun și prosop. Ilustrație a textului arab al lui al-Jazari, dedicat științei de a construi automate (1206). Manuscris din sec. 14, azi la Boston

Asocierea mașinii cu fascinația explică și de ce adesea în construcția mașinilor din surse sanscrite (dar și islamice) par să intre atîtea metale prețioase și pietre scumpe, și de ce ele sînt plasate într-un mediu de sofisticare și otium – grădini regale –, iar nu într-un context de producție. În plus, aceste surse subliniază că răspunsul afectiv la spectacolul tehnologiei, descriptibil ca o formă de fascinație, poate fi însoțit de somatizare: pierderea poftei de mîncare, sau leșinul, de pildă - o neașteptată teoretizare a impactului consumului de tehnologie asupra sănătății. Pe de altă parte, teoria literară sanscrită conceptualizează uimirea nu numai ca răspuns emoțional, dar și ca reacție estetică superioară. Printre alte merite ale unei mașini, enumerate de Bhoja, se află de altfel și unele în care central este impactul vizual: automatul trebuie astfel nu doar să aibă o aparență plăcută, dar și să fie compact construit (așadar mecanismul să ocupe volumul minim); să fie durabil; să fie silențios (sau să producă doar sunetele pe care este menit să le producă, după caz); funcționarea să fie lină și să-și mențină ritmicitatea; greutatea să rămînă redusă; mașina să pornească atunci cînd i se cere, și să se oprească atunci cînd funcționarea nu mai este, temporar, necesară; verosimilitate, atunci cînd mașina trebuie să aibă aspect de om sau animal. Cum se vede, Bhoja elaborează de fapt, acum un mileniu, un microtratat sanscrit de design industrial.

Cea mai importantă yantra discutată de Bhoja este mașina zburătoare, ākāśayantra. În textul lui ea este pentru prima oară descrisă ca un aparat cu o sursă de putere exterioară, și pentru prima oară ni se dau și unele detalii de fabricație. Din lemn ușor, ea arată ca o pasăre imensă, cu două aripi care pot fi acționate parțial de pilot, parțial de energia generată de mercurul care fierbe în recipiente deasupra unui cuptor de fier. Interesant este că regele refuză să dezvăluie secretele mașinilor pentru că în acest caz, cum aminteam deja, ele nu ar mai trezi fascinația privitorilor, dar și – o spectaculoasă repliere pragmatică a autorului nostru – pentru că atunci cei care le fac nu și-ar mai putea cîștiga existența. Dar să mai dăm cîteva exemple de mașini zburătoare. Mai întîi, în textul sanscrit al lui Budhasvāmin, pomenit chiar la început și numit Bṛhatkathāślokasaṃgraha, de fapt un rezumat al unei mari epopei pierdute (și scrise la origine într-o limbă locală, alta decît sanscrita). Acolo, împărăteasa însărcinată ține morțiș să se suie într-un avion, dar meșteșugarii de la curte, convocați în pripă, mărturisesc că e peste putința lor să alcătuiască așa ceva, și că mașinile-cerului sînt construite numai de străini. (Mai exact, la yavana, care în general îi desemnează pe greci, dar aici e vorba mai probabil de lumea islamică; cît despre lumea Europei occidentale, ea mai are de așteptat pînă să ajungă la acest nivel de sofisticare mecanică).

Ilustrație din Agostino Ramelli, „Le diverse et artificiose machine del Capitano Agostino Ramelli”, Paris 1588, planșa 46 (Biblioteca Universității din Glasgow)

Povestea se îndreaptă apoi către un artizan genial, numit Viśvila, despărțit vreme lungă de soția lui de obligația de a construi undeva un templu pentru rege. Părinții soției, ni se zice, sînt vexați că fata lor nu dă nici un semn de disperare, cum ar fi frumos în cazul unei asemenea despărțiri, ba mai mult, rămîne însărcinată; se dovedește apoi că soțul o vizitează, de fapt, noapte de noapte, într-o pasăre mecanică, al cărei secret de fabricație îl deprinsese de la arabi. Geniul indian recunoaște totul, dar spune că nu va împărtăși nimănui această știință, pentru că atunci el nu și-ar mai putea cîștiga existența, și în plus, dacă ea devine răspîndită, precum meșteșugul de a face paturi, oamenii n-o vor mai lua în serios. La presiunile regelui de a dezvălui totuși planurile aeronavei, el îi declară soției că preferă să fugă în lume, cu prețul de a o pierde, decît să trădeze secretele meseriei. Amabilă, ea decide să fugă cu el, și amîndoi zboară în noapte. (Ca un detaliu, în poveste, următorul constructor de mașini zburătoare sosit la curte discută despre numărul de locuri pe trebuie să îl aibă avionul pe care urmează să-l construiască, precizînd că în trecut asemenea aparate aeriene s-au prăbușit pentru că aveau prea mulți pasageri; avionul lui va avea, zice el, o capacitate nelimitată de transport.) Cititorul recunoaște în acest text sanscrit, de care ne desparte deja un mileniu, cîteva teme deja discutate mai sus. N-am mai simțit deci nevoia să întrerup povestea, ba chiar vă invit să citiți încă două.

Mai întîi, o poveste și mai interesantă despre secretele de fabricație, dintr-un text din Birmania, de data asta în dialectul pali, numit modest „Descrierea lumii” (Lokapaññati, sec. 11-12). Găsim acolo o poveste despre îndepărtatul ținut numit „Roma” (desigur Bizanțul), unde se cunoaște știința de a construi automate, numite „vehicule ale spiritelor”. Creatorii lor, ni se spune, aveau obligația de a nu călători în alte ținuturi și de a păstra secretul de fabricație cu sfințenie, altfel împăratul trimitea un automat (bănuiesc, construit tot de ei) să îi găsească și să îi execute. Un indian intrepid reușește totuși să se infiltreze în imperiu pentru a afla secretele de fabricație și își coase planurile cu specificațiile tehnice în coapsă. Pe drumul de întoarcere, nu poate evita să fie executat de un automat, însă fiul lui îi recuperează corpul, găsește planurile și se pune pe construit mașini pentru regele din Pāṭaliputta. Așa ajunge acest rege să folosească roboți înarmați cu săbii pentru a păzi rămășițele lui Buddha, ascunse într-o statuie a calului lui Buddha. După moartea regelui, locația acestei statui cade în uitare. Abia faimosul împărat Asoka se hotărăște să o redescopere prin săpături. Într-o movilă, el dă în cele din urmă la iveală statuia, aflată într-un templu, păzit însă de numeroși roboți care patrulează în jurul lui. Acești paznici mecanici sînt anihilați pînă la urmă de chiar creatorul lor, acum foarte bătrîn, iar Asoka are acces la relicve. Împăratul Bizanțului capătă vești despre toate acestea, realizează că secretul roboților săi a fost trădat și trimite în oraș un automat înarmat cu o sabie. Acest automat îl decapitează pe bătrînul indian și apoi zboară înapoi la baza din „Roma”. Textul vorbește de la sine, dar nu mă pot împiedica să adaug că am citit destule parabole pînă acum, dar nici una despre spionajul industrial.

În fine, aș mai menționa legendele din Kathāsaritsāgara (titlu ce s-ar putea traduce drept „Oceanul poveștilor”), prelucrate, din versiuni mai vechi, de Somadeva, un fel de Ispirescu din Kașmir (sec. 11). Un avion ni se înfățișează și acolo, în povestea unui misterios oraș de la marginea mării, pe care călătorii fermecați îl găsesc plin de femei mecanice, negustori mecanici și alți roboți de lemn care se mișcă peste tot de parcă ar fi vii, fără să scoată totuși o vorbă. În palatul regal îi vor întîmpina și cai și elefanți mecanici, și în cele din urmă regele, care stă pe un tron înconjurat de curteni și de diferite femei, toți artificiali. Regele – singurul însuflețit – le istorisește călătorilor cum a descoperit cîndva acest oraș pustiu și s-a hotărît să-l populeze cu automate. El însuși ajunsese acolo cu o mașină zburătoare pneumatică (vātayantravimānaka), despre care aflăm și detalii legate de distanțele acoperite și de capacitate.

Într-o altă legendă, păstrată tot de Somadeva, vine vorba de un coșuleț cu păpuși de lemn care, la atingerea unui țumburuș, zboară deodată și aduc ghirlande, sau dansează, sau conversează la comandă. Una dintre figurine este capabilă, pornită, să proiecteze o imagine a lui Buddha. Pentru ele termenul sanscrit este māyāyantraputrikā, jucării magice și mecanice. Remarcabil, toate acestea sînt opera unei femei, Somaprabhā, care învățase meșteșugul de la tatăl ei, arhitectul Asura Maya. Ea le produce pentru prietena ei, Madanamañcukā, pe care o și plimbă într-un aparat zburător. Somaprabhā însăși ne prezintă o clasificare a dispozitivelor de tip yantra în funcție de forțele care le mișcă (gravitaționale, hidraulice, pneumatice etc.), clasificare similară celei atribuite regelui Bhoja. Consemnez aici și afirmația ei cea mai tulburătoare, transmisă nouă în Oceanul poveștilor: lumea este o imensă mașină vie.

Ilustrație a lucrării „Pneumatica”, de Heron din Alexandria (sec. 1 p. Chr.), reprezentînd un aparat hidraulic cu păsări cîntătoare mecanice. Manuscris din sec. 14, azi la Veneția

Mențiuni ale unor aparate zburătoare (metafore arhetipale mai degrabă decît reflecții ale unor obsesii tehnice ale vremii) apar desigur în literatura sanscrită mult înainte de momentul istoric survolat de noi aici. Încă în celebra Pañcatantra întîlnim o pasăre mecanică, imitație a unui hibrid mitologic înaripat, Garuḍa, cel pe care zboară zeul hindus Viṣṇu. Ca o frumoasă coincidență, un specialist român (Theodor Iordănescu) a publicat o traducere a poveștii ei în de-acum îndepărtatul an 1910, din care transcriu aici pasajul care ne interesează: „A doua zi veni tîmplarul la țesător cu o garuda artificială (garuḍayantra) făcută din lemn, vopsită cu multe colori și care se mișcă prin ajutorul unui cui și zise: Prietene, dacă te urci pe această mașină și pui cuiul, sboară încotro voești, iar cînd scoți cuiul, se lasă în jos.” (Îi mulțumesc lui Vlad Șovărel care mi-a semnalat această contribuție românească la subiect).

Mă opresc aici. Vechile povești indiene nu sînt ușor de rezumat, trama lor barocă e zăpăcitoare ca un magazin de parfumuri. Am urmat, în general, textele relevante despre tehnologie așa cum au fost antologate, începînd din anii 50, de V. Raghavan și, recent, de Signe Cohen și mai ales Daud Ali. India datorează probabil acest interes pentru automate, apărut destul de brusc și caracteristic secolelor 9-11, circulației ideilor dinspre Imperiul Bizantin și mai ales dinspre Califatul Abbasid. Dar, pe de altă parte, nici capodoperele de mecanică ale lumii islamice nu ar fi fost posibile, la rîndul lor, fără lucrările grecești antice de hidraulică și pneumatică, așa ca operele lui Heron din Alexandria, atît de prețuit de arabi. Cititorii cunosc, probabil, mai bine minunile mecanice din 1001 de nopți, sau automatele din Bizanț, descrise deja în surse europene, de pildă în relatarea lui Liutprand de Cremona (sec. 10). Dar un mic detur prin India veche este vast stimulator pentru orice capitol de istoria ideilor – căci în coșulețul lui se află, mai mereu, un avion.

Statuie colosală a lui Viṣṇu călare pe Garuḍa, Bali (2018)